În satul de sub Culmea Pietrei, lumea n-o mai chema pe Maria Petcu altfel decât „nebuna din Valea Seacă”. Femeia de cincizeci și șapte de ani umbla singură pe drumul forestier, cușma trasă pe ochi și un ciocan vechi în mână. De trei săptămâni, în fiecare dimineață, bătea câte ceva în poarta de stejar a casei. De aproape, părea o lucrare de tâmplărie fără noimă: trei cuie bătute perfect vertical, apoi alte două în diagonală, ca o săgeată îndreptată spre plafonul prăfuit al verandei.
Vecinii spuneau că și-a pierdut mințile după ce a rămas singură. Alții șopteau că ar fi vorba de vreo vrajă bătrânească. Dar nimeni nu îndrăznea s-o întrebe direct. Nici măcar Viorica, soră-sa mai mică, venită de la Brașov s-o convingă să se mute la oraș.
Viorica a parcat Dacia Duster pe pietrișul din fața casei într-o marți de noiembrie, când burnița subțire ca acul îngheța pe ferestrele mașinii. A trântit portiera și a rămas în pragul porții, cu fularul roșu fluturându-i pe gât.
— Maria, ce dracu faci acolo? De trei săptămâni tot bați cuie. Am sunat de zece ori aseară și nu mi-ai răspuns.
Maria a ridicat privirea. Avea mâinile crăpate de frig și mirosea a terebentină. Pe verandă, lângă ușă, stăteau împrăștiate o cutie de cuie zincate, trei șurubelnițe încrucișate și o bucată de lemn de brad pe care scrijelise ceva cu creionul de tâmplărie.
— Intră, Vio. Am pus apa de ceai.
— Nu vin la ceai. Am venit să te întreb direct, ca sora ta mai mare, deși acum nici nu mai știu ce sunt pentru tine. Oamenii din vale vorbesc că ți-ai ieșit din minți. Că te-a luat duhul pădurii. Preotul din Râșnov a întrebat dacă mai vii la hram.
Maria a înfipt ciocanul în buturuga de lângă ușă. A intrat în casă și a pus ceainicul pe reșou. Crăpătura din faianța sobei vechi de teracotă era acoperită cu o bucată de scotch maro. Pe masă, o cană de lut cu buza ciobită încă păstra urma cafelei de dimineață.
— Nu m-a luat niciun duh. Am treabă.
— Ce treabă, mă? Să bați cuie într-o poartă care stă să cadă? Care-i planul, te întorci împotriva satului?
Maria a turnat apă fierbinte peste frunzele uscate de mentă. A împins ceașca spre Viorica fără s-o privească.
— Îți amintești ce mi-a spus tata când am cumpărat casa?
Viorica a dat ochii peste cap.
— Tata a murit de nouă ani. Nu mai schimba subiectul.
— Mi-a spus: „Dacă vine o vreme când nu mai ai nimic de pierdut, pune trei cuie în poartă. Să știe toți că nu mai ești de vânzare.”
Viorica a rămas cu ceașca la jumătatea drumului spre gură. Apoi a trântit-o pe masă, iar ceaiul a sărit pe mușama.
— Adică eu vin de la Brașov prin ploaie să aud păreri de la un om mort? Asta e culmea. Vii acasă, vorbești cu un psihiatru, te internăm ceva liniștit, te odihnești. Ioana e speriată. Copiii mă întreabă de ce mătușa Maria nu mai răspunde la telefon.
Maria a luat cârpa de pe cuier. A șters mușama fără grabă, cu mișcări circulare, apăsând pe fiecare pată. Afară, burnița se transformase în lapoviță.
— Stai în seara asta. Să vezi și tu ce văd eu.
Viorica a rămas. N-a vrut, dar a rămas. Și-a scos ghetele de piele și le-a pus pe grătarul sobei. A acceptat o farfurie de varză călită cu cârnați afumați. A ascultat cum trosnesc lemnele în sobă și cum Maria, în camera de alături, mișcă cutii și trage mobilă, apoi a adormit pe canapeaua din sufragerie, cu un cearșaf pe ea.
La miezul nopții, Maria a bătut a treia oară în perete.
— Ridică-te. Vine.
Viorica s-a ridicat buimacă. Au ieșit pe verandă. Lapovița se oprise, dar dinspre pădure venea un vânt care mirosea a zăpadă și a pământ desfundat. Pe drumul de sub culme, o singură pereche de faruri au luminat drept, apoi au dispărut dincolo de curba cu plopi.
— Cine?
— Bărbatul care m-a amenințat. Îl aștept de trei săptămâni.
Viorica a încremenit. Maria a scos din buzunarul hainei un telefon vechi cu butoane, cu ecranul crăpat. A deschis un mesaj, l-a pus în mâna surorii.
Mesajul era trimis cu nouă zile în urmă, de pe un număr necunoscut: „Doamnă Petcu, aveți până luni să semnați vânzarea. Dacă nu, venim noi. Și nu venim singuri.”
— Dumnezeule, cum adică vânzarea? Cui i-ai vândut casa?
— Unui speculator de la Brașov. A venit în august, s-a dat drept reprezentant al unei fundații pentru case de vacanță. Mi-a promis cinci sute de mii de lei. Am semnat hârtiile după ce soțul meu a murit, când datoriile mă sufocau. Nu era nimeni să mă oprească.
Viorica a dus mâna la gură.
— Cinci sute de mii? Maria, dracu' l-a luat, casa asta valorează triplu pe piața de terenuri de acum.
— Nu despre bani e vorba.
— Dar despre ce?
Maria a arătat spre poartă. Cuiele bătute luceau în lumina slabă a becului de pe verandă.
— După ce am semnat, am găsit hârtiile completate cu altă sumă. Trei sute de mii. Au schimbat paginile cu semnătura mea. Le-am dat mesaj că mă răzgândesc. Atunci au început apelurile. Și unul dintre oamenii lor a venit pe aici noaptea. A incendiat șura de la capătul grădinii. Știi ce frică îmi e mie de foc? Tata a murit încolțit de flăcări la fabrică.
Viorica s-a așezat pe treaptă, ca și cum picioarele n-o mai țineau. Și-a acoperit fața cu mâinile. Maria a rămas în picioare. Spatele i se vedea drept, iar umerii nu-i tremurau.
— De aceea cuiele. Am făcut-o pentru mine. Să nu uit că nu mă mai las. Și pentru ei, să vadă că îi aștept.
— Nebuno, ăștia sunt interlopi. Te bat, te omoară, nu stau ei la discuții.
— Dacă ar fi vrut să mă omoare, o făceau până acum. Ei au nevoie de semnătura mea validă. Fără ea, contractul nu intră în cartea funciară. Și fără contract, nu pot vinde terenul mai departe. Mă așteaptă să mă răzgândesc. Să mă sperii. Să renunț.
Farurile au apărut din nou. De data asta, două perechi. Două mașini de teren, negre, cu geamuri fumurii. Au oprit la poartă fără să stingă motoarele. Patru bărbați au coborât. Unul dintre ei, cu geacă de piele și pantofi negri de oraș, s-a apropiat de gard.
— Doamnă Petcu, am putea sta de vorbă?
Maria a coborât treptele verandei. Viorica a încercat s-o prindă de braț, dar Maria s-a smuls ușor.
— Vorbim aici.
— Am adus hârtiile corectate. Semnezi și plecăm. Domnul Bălan e deranjat de întârziere. Nu-i place să fie ținut pe loc.
— Și dacă nu semnez?
Bărbatul a rânjit. Și-a băgat mâna în buzunarul interior al gecii. A scos un plic alb, l-a ridicat în fața Mariei, apoi l-a lăsat să cadă pe pietriș.
— În plicul ăsta sunt niște fotografii. Le puteți lua și să vă convingeți singură. Sunt de la cimitir, de luna trecută. Fiecare colț al casei are un număr de serie. Înțelegeți ce vreau să spun.
Viorica a țipat scurt. Maria nu s-a mișcat. A pășit peste plic, fără să-l atingă. S-a apropiat de bărbat până la un pas.
— Hârtiile corectate, spui?
— Exact. Semnezi, primim actele, totul se rezolvă.
— Aduceți-le dimineață, la primărie. Acolo semnez.
Bărbatul a clătinat din cap.
— Direct aici. Fără primării.
— Fie. Dar eu nu semnez nimic. Eu nu mai am nimic de semnat. Casa nu mai e a mea de ieri.
Bărbatul a dat un pas în spate. A scos un telefon, a format un număr. Din cealaltă mașină, a coborât un al cincilea bărbat, mai tânăr, cu o servietă din piele. A deschis-o și a scos o mapă.
— Ce tot spuneți acolo?
Maria a scos din buzunarul interior al hainei un document împăturit, cu antet roz, pe care îl ținuse toată ziua prins cu o agrafă de birou.
— Act de donație autentificat la notariat ieri. Casa, grajdul, șura, terenul de sub ele, tot lotul de 2.400 de metri pătrați. I-am donat-o nepoatei mele, Ioana. Ea are nouă ani. Voi veți vorbi cu mama și cu bunica ei. Dar până la majorat, niciun contract de vânzare nu poate fi semnat fără încuviințarea instanței de tutelă. Iar eu, Maria Petcu, nu mai am ce vă da.
Viorica a început să plângă fără să scoată vreun sunet. Bărbatul cu servieta a scos o lanternă mică și a examinat ștampilele. Apoi s-a întors spre cel cu geacă de piele și a șoptit ceva. Bărbatul a dat cu piciorul în plic, ridicându-l de pe pietriș, apoi l-a prins în palmă.
— Asta nu se termină aici, doamnă Petcu.
— Știu. Dar aici se termină ce era de luat.
Dimineața, Viorica a sunat la Poliția Brașov și a povestit totul. Reporterul de la ziarul local a ajuns la Valea Seacă înaintea echipajului. A fotografiat poarta cu cuie, a notat declarația Mariei, a verificat actul de donație la notariat. Un procuror din Brașov a deschis dosar penal pentru înșelăciune și amenințare. Bărbații cu mașini de teren nu s-au mai întors.
În săptămâna următoare, Maria a scos cuiele din poartă. Le-a pus într-un borcan de sticlă, pe care l-a așezat pe polița de lângă icoana din hol. Apoi a sunat-o pe Ioana și a invitat-o la ceai de mentă. Fata a venit cu Viorica, ținând strâns de mâna mamei. Ioana a desenat un soare pe un colț de ziar, iar Maria a prins desenul cu un magnet de frigider.
Viorica s-a așezat pe scaunul de lângă fereastră. A privit poarta, apoi borcanul cu cuie.
— De ce trei? De ce nu unul singur?
Maria a ridicat din umeri. A turnat ceaiul în ceștile de lut.
— Nu știu. Tata spunea trei. Poate că un cui se poate scoate ușor. Trei, nu. Trei înseamnă că ai hotărât.
Afară, pe drumul forestier, un cioban trecea cu oile spre pășunea de deasupra satului. Clopotele sunau subțire, inegal, ca un cântec vechi. Viorica a pus mâna peste mâna Mariei. N-a spus nimic. Doar a rămas acolo, cu palma caldă peste pielea crăpată a surorii, până când ceainicul a dat al doilea clocot.
