Doina nu a bătut la ușă. A răsucit cheia pe care o purta la gât de șapte ani și a intrat în atelier de parcă tot al ei ar fi fost.
— Mamă, eu decid acum aici — a spus Vlad, fără să ridice ochii din factura pe care o ținea în mână. — Tata mi l-a trecut mie. La notar.
Afară, pe strada Turnu Măgurele, ploua mărunt, iar din blocul vecin venea miros de ceapă călită — cineva gătea la ora unu și jumătate, în toiul săptămânii, de parcă timpul pentru ceilalți ar fi curs normal. Pentru Doina se oprise cu trei săptămâni în urmă, în ziua înmormântării lui Costache.
Atelierul de geometrie pe roți din Rahova, cu două elevatoare și un compresor care tușea ca un fumător bătrân — asta era tot ce lăsase soțul ei în urmă. Treizeci și doi de ani de căsnicie, din care douăzeci și doi la aceeași adresă, cu aceeași clientă de la o firmă de taxi, care venea lunar la schimbul de ulei și întreba mereu dacă doamna Doina a mai făcut plăcinta aceea cu mere.
— La notar — a repetat Doina. — Și știi cine a plătit chiria localului cât timp tatăl tău zăcea la Spitalul Universitar după infarct? Eu. Din pensia mea de profesoară. Opt sute de lei pe lună, timp de patru luni, ca să nu pierdem contractul de închiriere.
Vlad a lăsat factura din mână. Avea treizeci și unu de ani și aceleași riduri în jurul ochilor pe care le avea tatăl lui când se enerva.
— Ăla era angajamentul tău, ca soție. Eu am acum obligații ca proprietar. Clienți, contribuții, leasing pe elevator. Nu-mi permit sentimentalisme.
— Sentimentalisme, a repetat ea încet, mai mult pentru sine.
A plecat fără o vorbă, luând cu ea doar o cană pe care scria „Cel mai bun mecanic din București" — cadoul pe care ea însăși i-l cumpărase lui Costache de ziua lui de cincizeci de ani.
***
Totul începuse de fapt cu două săptămâni mai devreme, la un birou notarial de lângă Piața Unirii. Testamentul era scurt: atelierul, utilajele, cele două mașini de serviciu — toate pentru fiu. Doinei îi revenea apartamentul din Drumul Taberei, unde locuiseră, și un cont de economii care, după acoperirea cheltuielilor de înmormântare, se redusese la unsprezece mii de lei.
Notarul, domnul Pavelescu, un bărbat trecut de șaizeci de ani cu mustață căruntă, o privise atunci cu atâta compasiune încât fusese nevoită să se întoarcă spre fereastră.
— Doamnă Doina, aveți dreptul la rezerva succesorală, spusese el încet. Chiar dacă testamentul nu o menționează.
— Nu am să mă judec cu propriul fiu, răspunsese ea.
Acum, trei săptămâni mai târziu, așezată în bucătăria din Drumul Taberei cu un ceai răcit, își amintea vorbele acelea. Pe masă stătea un ziar de acum două zile, deschis la pagina de mica publicitate. Vecina de la parter, doamna Georgeta, bătuse dimineața la ușă și o întrebase dacă nu are nevoie de companie — auzise prin perete pe cineva țipând în atelier, cu o săptămână în urmă, când Vlad aruncase sculele vechi ale tatălui său la fier vechi.
— A aruncat polizorul lui tata. Cel de douăzeci de ani, îi spusese Doina doamnei Georgeta, fără să știe nici ea de ce simțea nevoia să spună asta.
— Și tu ce faci acum, Doino?
Nu răspunsese imediat. Se ridicase, spălase cana lui Costache și o pusese pe raft, lângă fotografia de la nuntă.
***
Nora ei, Ioana, venise singură, neanunțată, într-o vineri după-amiază. Purta halatul de la serviciu — lucra ca asistentă medicală la un spital din Militari — și se vedea că venise direct de la tură.
— Vlad nu știe că sunt aici, spusese ea, așezându-se la masa din bucătărie, fără să-și scoată geaca. Se teme că îl dați în judecată. A vorbit cu avocatul de la leasing, iar ăla i-a spus de rezerva succesorală, și Vlad s-a speriat.
— Nu am de gând să dau pe nimeni în judecată.
— Știu. Dar el nu știe asta. Ioana se juca cu cureaua genții. Mamă, a aruncat sculele alea pentru că îi e frică. Nu pentru că nu-i pasă. Crede pur și simplu că, dacă lasă totul cum era, înseamnă că încă nu e cu adevărat proprietar.
Doina îi turnase ceai, deși Ioana nu ceruse.
— Și tu ce vrei, Ioana?
— Să nu se termine cum se termină în astfel de familii. Să nu ajungem, peste cinci ani, ca nepoții să nu-și cunoască bunica.
Fraza asta rămăsese suspendată în aer mai mult decât ar fi trebuit.
***
Scena hotărâtoare s-a petrecut nu în atelier și nici în Drumul Taberei, ci în sala de așteptare a biroului notarial din Piața Unirii, zece zile mai târziu.
Doina venise singură, cu programare la ora douăsprezece. Când domnul Pavelescu a deschis ușa cabinetului, înăuntru era deja Vlad — transpirat, cu un dosar de acte pe genunchi, îmbrăcat cu salopeta de lucru, pe care evident o purta direct din atelier.
— Mama mă dă în judecată? a întrebat el, înainte ca cineva să apuce să se așeze.
— Nu. Doina și-a pus geanta pe scaun. Am venit să semnez renunțarea la rezerva succesorală.
Vlad a rămas mut. Notarul a întins mâna spre dosarul cu acte, dar Doina a ridicat palma.
— Înainte să fac asta, vreau să auzi ceva. Tatăl tău ți-a lăsat atelierul ție pentru că a crezut că îl vei conduce mai bine decât aș fi făcut-o eu. A fost alegerea lui și o respect. Dar ce ai făcut tu, la o săptămână după înmormântare — ai aruncat sculele lui la fier vechi, de parcă n-ar fi însemnat nimic — asta a fost alegerea ta. Nu a lui.
— Mamă, eu…
— N-am terminat. Vocea nu-i tremura deloc. Contul rămas de la tatăl tău, unsprezece mii de lei, îl folosesc pentru renovarea apartamentului. Nu pentru atelier. Nu-ți dau niciun leu pentru leasingul la elevator, pentru care m-ai rugat prin Ioana săptămâna trecută. Ce e al meu rămâne al meu. Ce e al tău rămâne al tău. Renunț la rezervă pentru că nu vreau să port un război pentru niște fiare vechi. Dar să nu te aștepți să-ți finanțez de acum deciziile.
A semnat actul cu stiloul întins de notar. Mâna nu i-a tremurat.
Vlad stătea cu capul plecat, dosarul cu acte încă pe genunchi, nedeschis.
— Am vrut doar să fie al meu, spusese el încet. Să nu-mi mai spună nimeni cum să conduc atelierul.
— Acum e al tău. Complet. Doina s-a ridicat, și-a încheiat paltonul. Și de-acum plătești tu singur tot ce ține de el. Inclusiv greșelile.
***
A ieșit prima din birou. Afară se oprise ploaia, străzile din jurul Pieței Unirii luceau de apă, iar pe șinele de tramvai trecea tocmai un 23, huruind ca un motor diesel bătrân.
Ioana a sunat-o seara.
— Vlad a plâns în mașină, i-a spus. Prima dată de la înmormântare.
Doina stătea atunci la masa din bucătărie, cu un formular de la o firmă de renovări în față — deviz pentru schimbarea ferestrelor din Drumul Taberei, douăzeci și șase de mii de lei, termen de execuție șase săptămâni.
— Spune-i că duminică fac plăcintă cu mere, a răspuns ea. Dacă vrea să vină, ușa e deschisă. Dar atelierul e treaba lui acum.
A pus telefonul deoparte și s-a întors la deviz. Afară, câinele vecinilor, un teckel de la familia Constantinescu de la parter, lătra la poștaș ca în fiecare zi la ora aceea — exact la fel, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat.
