Eram în sufrageria apartamentului din Mănăștur când Ioana mi-a spus ce așteaptă de la mine. Stătea lângă fereastră, ținând ceașca de ceai de mușețel, și repeta același lucru: mama ei, Maria, nu mai poate rămâne singură după al doilea atac cerebral.
— Trebuie să-ți dai demisia, Andrei. Cineva trebuie să stea cu ea zi și noapte.
Eu beam cafea. Se răcise deja. În spatele blocului, tramvaiul 30 scârțâia pe șine, iar câinele vecinului de la parter lătra ca în fiecare dimineață. Am pus cana pe masă.
— Ioana, am un contract, am responsabilități. Și Ștefan are nevoie de noi. Cine îl duce la grădiniță, la înot, la logoped?
— Mama e mai importantă acum. Ștefan se descurcă.
— Am o propunere: angajăm o îngrijitoare. Plătesc eu prima lună.
Ioana a râs scurt, fără veselie.
— O străină? Să intre în casa mamei mele? Să o vadă așa? Nu. Tu ești familia. Tu trebuie să ai grijă.
— De ce eu? De ce nu tu? Și tu lucrezi.
— Eu sunt fiica ei. Dar nu pot renunța acum — am avansat, am primit funcția de coordonator. Tu ești inginer, poți lucra de acasă.
— Ioana, câștig mai mult decât tine. Dacă renunț eu, pierdem apartamentul, nu mai plătim ratele.
Ea a pus ceașca pe pervaz. Ceaiul s-a vărsat puțin, lăsând o pată maronie pe lemn.
— Atunci găsește o soluție. Dar mama nu poate aștepta.
A luat haina de pe cuier și a plecat, trântind ușa. Am rămas singur cu cafeaua rece și cu lătratul câinelui.
După câteva zile, am dus-o pe Ștefan la grădiniță. Ploua mărunt, iar frunzele de castan se lipeau de trotuar. La intrare, doamna educatoare m-a întrebat de ce lipsește mama lui Ștefan de atâtea zile.
— E la bunica. Bunica e bolnavă, am spus.
— Îmi pare rău. Dar Ștefan întreabă mereu de ea. Azi a desenat-o la atelier — o femeie cu părul lung, ținând de mână un băiețel. A zis că e mama lui, plecată "la spital cu bunica".
Am ridicat din umeri, i-am mulțumit și am plecat repede, ca să nu mai văd desenul.
În seara aceea, Ioana m-a sunat prima oară cu o propunere concretă:
— Am vorbit cu mama. Vinde garsoniera ei din Mărăști. Cu banii ăia angajăm o îngrijitoare permanentă, nu doar o lună. Dar tu trebuie să vii aici în weekend, să stai cu ea când eu sunt la muncă.
Am acceptat. Am mers două weekenduri la rând la Mărăști, am dormit pe o canapea îngustă, am dus-o pe Maria la control. Ștefan rămânea cu bunica din partea mea. Părea o soluție. Apoi, într-o duminică, Ioana mi-a spus că vânzarea garsonierei a picat — un văr al Mariei avea pretenții asupra ei, o poveste veche de moștenire care ieșise la iveală abia acum. Nu mai erau bani de nicăieri, în afară de contul nostru comun.
— Atunci angajăm din contul comun, pentru o vreme, am spus. Găsim o soluție pe termen scurt.
— Nu vreau o soluție pe termen scurt, Andrei. Vreau să știu că mama are pe cineva lângă ea în fiecare zi, nu un venit din care rupem bucăți. Dacă nu ești în stare să înțelegi asta, poate ar trebui să ne gândim serios dacă mai avem un viitor împreună.
A fost prima dată când a spus cuvântul „despărțire", chiar dacă ocolit. Am simțit un gol în piept, ca atunci când cobori o treaptă care nu există.
— Vorbești serios? Vrei să divorțezi pentru asta?
— Vorbesc serios că nu mai suport să te aud spunând „angajez o îngrijitoare, plătesc eu" de parcă ai bifa o obligație. Mama moare încet, Andrei, iar tu îmi oferi bani ca și cum ai cumpăra liniște.
A închis. Nu a mai sunat trei zile. În a patra zi, m-a sunat mama Ioanei, Maria, cu o voce subțire, greu de recunoscut din cauza paraliziei parțiale a feței.
— Andrei… Ioana zice că vrea să ia copilul și să vină la mine, la Mărăști. Zice că acolo o să fie mai bine pentru toți. Eu nu vreau asta. Nu vreau să-i stric familia lui Ștefan. Dar ea nu mă ascultă.
Am pus telefonul jos și am simțit, pentru prima dată de la începutul acestei povești, că nu mai e vorba doar despre bani sau despre ore de muncă. Era vorba despre Ștefan, despre camera lui cu magneți de frigider, despre patul lui de lângă fereastră. Era vorba despre a-l pierde.
Am stat mult timp în bucătărie, cu telefonul în mână, recitind mesajele Ioanei. Ultimul spunea: «Dacă nu găsești o soluție reală până sâmbătă, plec cu Ștefan la mama. Definitiv». Am pus telefonul pe masă, lângă un magnet de frigider cu un desen al lui Ștefan — un soare cu ochi și o pisică albastră. Am calculat, pe o foaie ruptă dintr-un caiet, cât aveam nevoie lunar: rata la apartament, 2.100 de lei; întreținerea, 550; grădinița, 800. Salariul meu, după taxe, era de 7.200 de lei. Rămânea o marjă strânsă, dar exista.
Dimineața, am luat autobuzul 30 până în centru. Biletul a costat 2,5 lei. M-am dus la bancă, sucursala din Piața Avram Iancu. Contul comun avea 320.000 de lei, bani strânși în zece ani pentru avansul la o casă mai mare, dar deschis pe numele meu încă de la înființare — Ioana fusese trecută doar ca împuternicită, o hârtie semnată în grabă când ne-am căsătorit, pe care nici nu-mi mai aminteam bine de ce o semnasem așa. Funcționara, o doamnă cu ochelari groși, mi-a confirmat: titularul contului sunt eu, pot dispune singur de sumă, împuternicitul nu are drept de blocare.
Nu am mutat totul. Am cerut transferul a 260.000 de lei într-un depozit pe numele lui Ștefan, cu scadență la majorat — o sumă care să-i asigure facultatea și un start, indiferent ce se întâmpla cu noi doi. Am lăsat 60.000 de lei pe contul curent, rezervă pentru rate și pentru neprevăzut, cel puțin un an înainte.
— Sunteți sigur? a întrebat funcționara, uitându-se la sumă. E o decizie ireversibilă până la majoratul copilului.
— Da. Restul familiei mele nu va mai avea nevoie de mine ca bancă. Dar fiul meu va avea nevoie de un tată care s-a gândit la el.
Mi-a dat chitanța. Am pus-o în buzunarul interior al hainei, lângă foaia ruptă cu calculul ratelor.
Apoi am sunat la o agenție de îngrijire din Cluj. Am vorbit cu o coordonatoare, i-am explicat situația: o femeie de 72 de ani, cu mobilitate redusă după al doilea atac cerebral, are nevoie de cineva care să o spele, să o hrănească, să schimbe scutece, în fiecare zi, nu ocazional. Am ales un pachet de îngrijire permanentă, cu vizite zilnice de patru ore, plătibil din cei 60.000 de lei rămași — un angajament pe cel puțin șase luni, nu doar o lună de probă. Am plătit avansul: 9.000 de lei. Am primit contractul pe e-mail. L-am printat la un centru de copiere de lângă piață.
Am ajuns acasă în apartamentul din Mănăștur. În scara blocului mirosea a porumb fiert — vecina de la doi gătea pentru nepoți. Becul de la etajul trei pâlpâia. Am urcat treptele, am descuiat ușa. Ștefan era la grădiniță, urma să-l iau la prânz.
Am pus chitanța și contractul pe masa din sufragerie, lângă cana de ceai pe care o pregătisem dimineața și nu apucasem să o beau. Ceaiul era acum rece, cu o peliculă subțire de praf.
La ora șapte seara, am auzit bătăi în ușă. Am deschis. Ioana stătea acolo, cu părul ud de ploaie, cu o geantă mare pe umăr — geanta cu care voia să plece la Mărăști.
— Unde sunt banii? a țipat ea. Am verificat contul! Aproape nimic nu mai e! I-ai furat, nenorocitule! Voiai să ne lași fără nimic, ca să nu pot pleca de lângă tine!
Am ridicat chitanța de pe masă. I-am întins-o.
— 260.000 sunt pe numele lui Ștefan, la un depozit blocat până la 18 ani. Restul e pe contul curent, pentru rate. Nu i-am furat nimănui nimic. I-am pus deoparte pentru fiul nostru, ca să aibă ceva sigur, indiferent ce alegem noi doi.
Ea a luat hârtia, a citit, a rămas cu gura deschisă. Apa de ploaie îi curgea pe frunte, amestecată cu ceva ce părea plâns.
— Ești nebun? Ăia erau banii pentru casă, pentru viitorul nostru! Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Contul era și al meu!
— Contul era pe numele meu, Ioana. Tu erai împuternicită. Puteam să-l golesc de tot, dacă voiam să te pedepsesc. N-am făcut-o. Am lăsat destul pentru rate cel puțin un an. Restul l-am pus acolo unde nu poate să-l atingă nimeni, nici eu, nici tu, nici o ceartă de-a noastră. Pentru Ștefan.
Ioana s-a sprijinit de tocul ușii, cu geanta alunecându-i de pe umăr. A citit chitanța din nou, mai încet, ca și cum ar fi căutat o greșeală în cifre.
— Și dacă divorțăm? Rata rămâne pe capul tău singur?
— Rămâne. Am calculat. E strâns, dar pot. Am și contractul de la agenție — i-am dat contractul de la agenție — am angajat o îngrijire permanentă pentru mama ta, patru ore în fiecare zi, nu doar o lună. Am plătit avansul din banii rămași. Poate să înceapă mâine.
Ioana a citit contractul, apoi a ridicat capul. Ochii îi erau roșii, dar nu mai țipa.
— Nu e ce am cerut eu. Am cerut să vii tu acolo.
— Nu mai puteam continua în felul ăsta. Nici eu, nici tu, nici Ștefan. Renunț la o parte din siguranța pe care credeam că o am — banii ăia trebuiau să fie avansul pentru casa cea mare, pe care o vrei de trei ani. Acum n-o mai avem. Poate n-o s-o avem niciodată. Dar mama ta are cine să aibă grijă de ea în fiecare zi, iar Ștefan are un viitor pe care nimeni nu ni-l poate lua, indiferent ce se întâmplă cu noi.
Ea a strâns hârtiile în pumn. Hârtiile au foșnit.
— Nu te iert pentru asta, a zis ea, dar vocea îi tremura mai puțin decât la început. Ai făcut-o fără mine.
— Ai dreptate. Ar fi trebuit să vorbim înainte. Dar de fiecare dată când încercam, se transforma în ultimatum. Am ales să acționez, nu să mai aștept sâmbăta ta.
A rămas tăcută un timp lung, privind contractul, apoi chitanța, apoi ușa deschisă a apartamentului din spatele meu, unde patul lui Ștefan se vedea prin ușa întredeschisă a camerei lui.
— Mă duc s-o văd pe mama diseară, cu îngrijitoarea, să vorbesc cu ea, a spus în cele din urmă. Nu plec cu Ștefan. Nu acum. Dar nu s-a terminat discuția asta, Andrei. O să vorbim, serios, despre ce mai rămâne din noi doi.
— Bine, am spus. O să fiu aici.
A plecat, dar de data asta a închis ușa în urma ei, nu a trântit-o. Am auzit pașii ei pe scări, mai rari decât altă dată.
La ora unu, m-am dus să-l iau pe Ștefan de la grădiniță. Ploaia se oprise, iar castanii picurau pe trotuar. L-am găsit la masa lui, terminând de colorat un desen — aceeași femeie cu părul lung, dar de data asta ținea de mână doi băieței, nu unul.
— Cine e al doilea băiat? l-am întrebat.
— Sunt eu de două ori, a spus el serios. O dată acasă, o dată la bunica. Ca să fie mama și acolo, și acolo.
Mi-a pus desenul în mână și m-a întrebat dacă mama vine diseară acasă să-l vadă. I-am spus că da, sigur vine. Am pus desenul cu grijă în buzunarul interior al hainei, lângă chitanța pe care o purtam de dimineață, și am plecat spre casă ținându-l de mână prin frunzele de castan lipite de trotuar.
