Andrei a apărut în fața Ioanei ca o nalucă, chiar lângă mașina ei, în parcarea spitalului. Tocmai ieșise din tura de noapte, obosită, cu gândul la duș și la perna rece. Aproape că s-a lovit de el.
— Salut, — a spus ea, clipind nedumerită. — Ce cauți aici la ora asta? Nu vii tu niciodată să mă iei.
— Ascultă aici, — vocea lui Andrei era tăioasă, fără niciun preambul. — Mâine îți dai demisia. Și pleci la țară, la ai mei. O să ai grijă de ei.
Ioana s-a oprit din căutatul cheilor. L-a privit câteva secunde, ca și cum ar fi încercat să descifreze un diagnostic greșit.
— Adică? Pentru cine să am grijă? Și de ce aș pleca eu?
— Pentru mama și tata, normal. Se știe, îmbătrânesc, au nevoie de o mână de ajutor în casă. E hotărât. Eu nu mai pot sta pe drumuri.
Cuvântul „hotărât” a lovit-o ca o palmă. Nici „te rog”, nici „hai să discutăm”. O sentință.
— Interesant, — a murmurat Ioana, rezemându-se de portieră. — Și pe mine m-a întrebat cineva? Ai omis cumva partea aia?
— Ce să te mai întreb? Ești soția mea. E treaba ta, de familie. Aici nu stai la discuții, aici faci.
— Treabă de familie, — a repetat ea, cu un zâmbet subțire. — Adică familia mea înseamnă acum un bilet de autobuz și o pereche de mănuși de grădinărit?
— Nu mai face pe deșteapta, — a mârâit Andrei, întorcând privirea. — Ți-am spus clar. Pleci și gata.
Ioana a tras adânc aer în piept. Peste 12 ore de gardă încă îi pulsau în tâmple. Nu avea de gând să înceapă un scandal în parcarea spitalului, lângă salteaua de gunoi.
— Andrei, hai acasă. Vorbim acolo, liniștiți. Îmi fac un ceai, mănânci ceva, și povestim. Nu aici.
— N-am timp de ceaiuri, — a tăiat-o el, uitându-se la ceas. — Am treabă. Eu ți-am zis esențialul, tu ai auzit. Ne vedem diseară.
S-a întors și a plecat grăbit, fără să se uite înapoi. Fără un sărut, fără o ezitare.
Ioana a rămas acolo, cu cheile în mână. Nu era furioasă. Era stupefiată. Cum putea un om cu care împărțise patul și masa timp de șase ani să creadă că viața ei e un sertar pe care îl tragi și îl închizi după bunul plac?
S-a dus la piață. Avea nevoie de normalitate, de un banal cumpărat de roșii. Acolo, printre lădițele cu verdețuri, a dat nas în nas cu Dana, colega ei de salon.
— Oau, arăți moartă, — a spus Dana, oprindu-și căruciorul. — Ai ieșit din tură?
— Acum. Și am mai avut o surpriză. Andrei m-a așteptat în parcare să-mi spună că de mâine mă mut la țară să am grijă de socrii lui.
Dana a pus plasa de ceapă verde jos.
— Poftim? Și de ce nu angajează pe cineva? Au bani.
— Păi de ce să dea bani dacă mă au pe mine? — Ioana a zâmbit amar. — Am înțeles că e „hotărât”.
— Ce nesimțit. Dar stai puțin. Părinții lui nu au o fată? O cheamă cumva… Lili? Lilia?
— Da, Lilia. Sora lui.
— Aha, — Dana a început să dea din cap, cu o lumină diabolică în ochi. — Deci ei au fată. Dar tu, o străină venită din alt oraș, trebuie să-ți lași meseria de doctoriță, pacienții, viața, și să te duci să îngrijești doi bătrâni care în veci nu te-au plăcut? Matematică de Andrei.
— Matematică de Andrei, — a râs fără chef Ioana. — Într-o relație, eu sunt minusul care acoperă lipsurile lor.
— Ai grijă, — a spus Dana, mai serioasă. — Ăsta nu e un gest, e o definiție. El îți zice exact ce rol ai în filmul lui: asistenta.
Ioana a plecat acasă, dar în loc de somn, a făcut curat prin gânduri. Telefonul a sunat fix când se așeza pe canapea. Lilia.
— Bună, Ioana dragă, — vocea cumnatei curgea miere cu zeamă de lămâie. — Andrei mi-a spus! Sunt așa de fericită! Ești o scumpă, chiar ai un suflet de aur, să știi! Să te duci la mama, săracul de tata e așa de bolnav…
— Stai puțin, — a întrerupt-o Ioana. — Andrei ți-a spus că accept deja?
— Păi… da! A spus că e totul aranjat, că mâine îți dai demisia. Unde te pui tu, nu se pune nimeni, zău.
— Lilia, îmi pare rău să-ți stric planurile, dar n-am acceptat nimic. Nu plec nicăieri. Am și eu viața mea aici.
Pe fundal s-a făcut liniște. Ca într-o sală de operație după un stop cardiac.
— Cum… cum adică nu pleci? Păi cine are grijă de ei? Doar nu eu, am copii, am firmă, n-am timp nici să respir!
— Păi tocmai, — a spus Ioana, tacticoasă. — Tu ai firmă. Eu am licența de medic specialist luată cu zece pe linie. Și tu vrei să mă duc eu să spăl pe jos în casa părintească? De ce ai crede că timpul tău valorează mai mult decât al meu?
— Nu e vorba de bani sau de valoare, e vorba de suflet! Tu nu ai suflet! — a țipat Lilia.
— Ba am, — a răspuns Ioana, închizând ochii. — Suficient cât să nu mă las jupuită de el. Seară bună.
A închis. În ușă cheia lui Andrei s-a răsucit zgomotos. A intrat direct în bucătărie, a deschis frigiderul și a înfulecat o bucată de cașcaval, pe nemestecate. Apoi, fără să spună nimic, a intrat în dormit.
Ioana l-a urmărit. El scosese din debara un geamantan imens, de pe vremea studenției, și-l trântise pe pat. A început să scoată hainele Ioanei din dulap și să le împăturească în grabă, mototolindu-le.
— Ce faci, Andrei?
— Te ajut. Vezi ce bărbat grijuliu sunt? Îți fac bagajul. Apreciază.
— Apreciez, — a șoptit ea, sprijinindu-se de tocul ușii. Era o scenă ireală. Femeia stătea și se uita cum soțul ei îi golește dulapul. — Dar tot nu am spus că plec.
— Nu mai contează ce spui tu, — a zis el fără să ridice privirea. — Am anunțat-o pe mama. Am anunțat-o pe Lilia. Îi pun pe toți pe drumuri cu mofturile tale? Unde e vorba aia de la cununie, „la bine și la greu”? Ăsta e greul. Du-te și fă-ți datoria.
— „La bine și la greu” nu înseamnă că greul este doar al meu, — a zis ea. — Tu ce faci în ecuația asta?
— Eu? Eu îți fac bagajul. Vezi? Muncesc.
A râs involuntar. Un râs scurt, sec. Bărbatul din fața ei muta munți de haine și credea că asta îl face erou.
În acel moment a sunat soneria. Era Mihai, prietenul lor comun, un tip solid, cu o privire liniștită. Intrase să returneze un polizor împrumutat. A văzut geamantanul și s-a blocat.
— Plecați undeva?
— Ioana pleacă, — a răspuns Andrei cu mândrie, ieșind din dormit. — La țară, la ai mei. Să aibă grijă de bătrâni.
Mihai s-a uitat la Ioana. Fața ei era albă, dar perfect calmă.
— E adevărat, Ioana?
— E informația care i se livrează lui Andrei creierului, — a spus ea. — Una la care eu n-am cotizat.
Mihai a pus polizorul pe hol și l-a tras pe Andrei în sufragerie.
— Andrei, ești nebun? E vorba de părinții tăi. Tu ce faci pentru ei? Dar soră-ta? De ce să plece fata asta, care e medic aici, să se facă infirmieră?
— Pentru că așa e normal! — s-a răstit Andrei. — Ea e femeie, ea e soție. Gătește, curăță, are grijă. E rolul ei. Dacă nu voia, de ce s-a măritat?
— Ea s-a măritat cu tine, nu cu mă-ta, — a spus Mihai, dur. — Ai pierdut complet busola. Nu dai ordine omului de lângă tine ca unui sergent de plutoane.
— Te bagi unde nu-ți fierbe oala, — a mârâit Andrei. — Tu ești singur, ce știi tu de sacrificii de familie?
Mihai a rămas tăcut o secundă. S-a uitat la el lung.
— Am crescut singur o soră bolnavă de la 15 ani, Andrei. Știu mai multe decât crezi. Și știu că tu acum o tratezi pe Ioana ca pe o unealtă. Ai grijă să nu te trezești fără ea.
A plecat, trântind ușa. Andrei era roșu la față. S-a întors la geamantan.
— Ai văzut? Toți se bagă în viața noastră. Hai, gata, pune-ți și tu restul. Dimineață iei primul tren spre Cluj.
Ioana nu a protestat. A așteptat până când el s-a culcat, mulțumit că și-a „făcut datoria”. Apoi, în tăcere, a scos din debara toate cutiile goale, toate bagajele, sacoșele. Și-a împachetat cu grijă lucrurile rămase, actele, bijuteriile de la mama ei. Geamantanul imens pe care-l făcuse Andrei nu mai părea un sicriu, ci o eliberare.
Dimineața, Andrei s-a trezit mirosind a cafea. Ioana era îmbrăcată frumos, cu părul aranjat, în mijlocul unui hol blocat de genți.
— Gata! — a exclamat el, frecându-și mâinile. — Ai intrat la apă! Vezi că te așteaptă mama cu plăcinte calde. Ai sunat-o?
— Am sunat-o, — a spus Ioana, zâmbind straniu. — I-am mulțumit frumos pentru plăcinte. Și i-am urat sănătate.
— Perfect, perfect, — el dădea din cap. A cărat toate bagajele până jos, la taxi, asudând și gâfâind. Le-a aranjat în portbagaj cu o meticulozitate de neam prost. Ioana s-a urcat pe bancheta din spate.
— Să-mi scrii când ajungi. Și ai grijă de tine, — a spus el, aproape afectuos.
Ea a dat din cap și a tras portiera. Taxiul a plecat. Andrei a rămas pe trotuar, făcându-și vânt cu o șapcă. Se simțea puternic. Biruise.
Două ore mai târziu, fix când bea a doua cafea în liniștea apartamentului, a sunat maică-sa.
— Andrei, fată, dar Ioana pe unde e? Că nu mai vine. Am pus masa, s-a răcit ciorba.
— Cum nu mai vine? A plecat de mult! — a simțit un gol în stomac.
— Nu e nimeni, mamă. Doar eu și tac-tu aici.
Andrei a sunat-o pe Ioana. Închis. Pe WhatsApp, un singur bif. A sunat-o iar. Iar. Nimic.
Transpirația rece i-a inundat spatele. A ieșit în stradă, a luat-o la goană spre gară, deși știa că e inutil. S-a întors acasă și a început să se învârtă ca un leu în cușcă printre sertarele goale.
A doua zi dimineață s-a dus direct la spital. A așteptat-o la intrarea din spate. Când a văzut-o pe Ioana venind de la parcare, odihnită, cu un halat curat pe braț, a simțit cum îi explodează tâmpla.
— Unde naiba ai fost?! Unde mi-s lucrurile, unde ești tu?! Mama te-a așteptat, m-ai făcut de râs, ce joc e ăsta?!
— Bună dimineața, Andrei, — a spus ea, blândă ca o felceră înainte de injecție. — Eu n-am fost nicăieri. M-am dus la Dana. Mi-am cărat bagajele acolo. Și nu, n-am avut de gând să plec nicio secundă la Cluj.
— Adică… m-ai mințit?!
— Tu ai mințit. Pe tine, de fapt. Ai decis că e „hotărât” și te-ai lăsat păcălit de propria ta aroganță. Ai făcut bagajul singur, ai chemat taxiul singur, m-ai urcat singur. Eu doar am închis ușa la locul potrivit.
El s-a făcut vânăt la față. Pumnii i se strângeau și i se destindeau ritmic.
— Te întorci acasă acum și rezolvăm. Și de acasă pleci la mama. Fără discuții!
Ioana s-a oprit. Zâmbetul blând a dispărut. Ochii ei căprui s-au făcut de gheață.
— Andrei, ascultă-mă foarte bine pentru că nu repet. Dacă scoți un singur cuvânt la imperativ, dacă îmi mai spui „pleci” sau „te întorci”, scot telefonul din buzunar, intru pe site-ul de divorț și depun actele. În trei click-uri. Azi intru în tură, mâine sunt liberă. Vrei să testăm reflexele mele de navigare pe internet?
S-a făcut liniște. De la gura lui Andrei nu a mai ieșit niciun sunet. A încercat să articuleze ceva, dar maxilarul nu i-a ascultat comanda.
— Nu te ameninț, — a adăugat ea, liniștită. — Te informez. Ți-am arătat cum e să primești o decizie fără drept la replică. Acum poți să pleci.
S-a întors și a intrat pe ușa de sticlă a spitalului, salutată de portar. Andrei a rămas singur pe trotuar, sub un soare orbitor. Furia se scursese din el, lăsând loc unui gol imens și dureros. Uitându-se la mâinile lui, și-a dat seama că el, cu aceste mâini, o împachetase pe femeia pe care o iubea și o dăduse afară din viața lui.
Fix atunci a sunat Lilia.
— Andrei, ai rezolvat? Că mi-a spus mama că n-a ajuns. Ea când se duce?
— Niciodată, Lilia. Nu se duce. Dacă vrei, du-te tu.
— Ce? Ești nebun? Cu ce firmă? Cu ce copii?! Nu pot să las eu tot!
— Perfect, — a spus el, cu o voce stinsă. — Nici ea n-a putut. Dar tu ai cerut asta de la ea. Să știi că ăia o mie de euro pe care-i dădeai tu lunar pentru părinți… pune-i deoparte și angajează o infirmieră. Sănătate.
A închis înainte să audă țipetele.
Andrei s-a așezat pe o bordură, în parcare. A stat acolo până la finalul programului. A văzut-o pe Ioana ieșind, obosită, dar cu spatele drept. S-a ridicat și a făcut un pas spre ea. Dar nu a îndrăznit să strige. S-a uitat cum se urcă în mașină și pleacă spre apartamentul Danei.
Nu oprise aerul condiționat în mașină, și totuși îi era frig. A plecat încet spre casă. Un apartament gol, cu sertarele trase și umerașele goale. O casă pe care el însuși o golise cu mâna lui.
În fața blocului, s-a oprit în fața vitrinei unui magazin de bijuterii. Pe inelar încă mai purta verigheta. Se uita la ea cum strălucește sub neon. O „decizie” fără discuție. Un „hotărât”.
Poate, dacă ar fi întrebat-o măcar o dată, n-ar fi ajuns acum să caute pe Google numărul unui avocat de divorț. Dar nu mai avea curajul nici măcar să sune să întrebe dacă ea a apucat să-și ia periuța de dinți.
A tras aer în piept. Trebuia să meargă acasă, să stingă lumina și să spere că mâine va fi suficient de bărbat încât să spună, pentru prima oară în viața lui, cuvântul „Îmi pare rău”. Fără condiții, fără „dar”. Doar atât.
Iar până atunci, ceasul din sufragerie bătea orele în gol, într-un apartament în care doar liniștea mai era la locul ei.
