În iulie ăla, la București era atâta zăpuşeală, încât până și porumbeii stăteau pe cabluri cu ciocul deschis. Lucram atunci ca șoferiță de taxi la o firmă din Militari, unsprezece ani de volan, și credeam că nimic nu mă mai poate surprinde. Aveam o cursă din Drumul Taberei spre Berceni, în plină zi, aproape fără bacșiș. Am ajuns la adresă, un bloc cu interfon stricat, la etajul trei un balcon plin de mușcate în ghivece de plastic.
Comandase o femeie, vocea la telefon uscată, de parcă citea o listă de cumpărături. Mi-a dat numărul apartamentului, etajul, numele. Și o rugăminte: să opresc cât mai aproape de scară, pentru că vor fi bagaje. Am acceptat, oricum nu aveam altă cursă, iar taxa mergea înainte.
Am parcat, am oprit motorul. Am stat un pic, am urmărit niște porumbei scormonind prin tomberon. Apoi am scos telefonul să anunț că am ajuns. Înainte să apuc să formez numărul, ușa scării s-a deschis și a ieșit femeia.
Nu era înaltă. Păr șaten prins într-o coadă strânsă, ochelari cu ramă subțire, sub braț ținea o pătură împăturită. Mergea hotărât, dar nu grăbit. În urma ei, un bărbat cu cămașă cu mânecile suflecate cădea două sacoșe mari, în carouri, iar lângă el o femeie mai în vârstă, îmbrăcată cu o geacă mult prea groasă pentru caniculă. Gâfâia și se oprea din când în când, ca și cum aștepta ca cineva să o oprească.
M-am apropiat, am deschis portbagajul. Bărbatul a pus sacoșele pe trotuar și abia atunci s-a uitat la mine.
— Să nu luați lucrurile astea, vă rog, spuse el.
Îmi vorbea mie, dar se uita la femeia cu ochelari. Ea nici nu a clipit.
— Bagajele sunt comandate, răspunse. Pleacă separat, eu vin cu altă mașină.
Femeia mai în vârstă a făcut doi pași spre fiul ei, dar s-a oprit fiindcă din scară ieșise un vecin cu un câine. Câinele a început să adulmece o cutie de carton, bărbatul a tras de lesă, vecinul a bombănit "pardon" și a dispărut după colț. Nu a mai ieșit nimeni altcineva.
Bărbatul a tras de mânerul portierei din spate. N-a deschis-o. Doar a rămas așa, ținând lumea pe loc, parcă voia s-o oprească.
— Ana, hai să vorbim acasă, spuse el mai încet.
— Am vorbit acasă. De două săptămâni. Acum termin, răspunse ea.
Atunci mi-am dat seama că nu era o cursă obișnuită. Pasagera s-a apropiat de portbagaj, a ridicat o sacoșă, apoi pe cealaltă. Făcea totul cu mișcări sigure, fără zorzoane. Am încărcat și cutia de carton, era grea. Pe capac scria cu markerul, de mână: "Ale Ilenei — a nu se atinge".
— Spre Berceni, da? am întrebat ca să rup tăcerea.
— Nu, spuse femeia. Mai întâi la Primărie, am ceva de rezolvat. Apoi Berceni. La celălalt fiu al Ilenei. Locuiește acolo, o ia la el o vreme.
Bărbatul a mai spus ceva printre dinți, dar vântul dinspre bulevard aducea zgomotul mașinilor de pe centură, așa că am auzit doar "mamă" și "nu așa".
Femeia în vârstă nu s-a urcat în mașină. A rămas lângă scară, își tot trăgea mânecile gecii, deși erau treizeci și cinci de grade. Apoi i-a spus fiului ceva ce n-ar trebui să țin minte, dar țin minte fiecare cuvânt:
— Nu rămân în groapa aia unde nora mea îmi spune unde să-mi pun paharul.
Bărbatul a tăcut. Pasagera s-a retras un pas și a arătat spre ușa deschisă a mașinii.
— Urcă, Ileana. Că taxiul stă pe parcarea mea, nu pe a ta.
Ăsta a fost momentul în care am înțeles că treaba asta nu se termina cu o singură cursă. Femeia în vârstă s-a urcat, a trântit portiera, apoi s-a aplecat spre geam și i-a strigat fiului:
— Sună-l pe frate-tău!
Am condus, iar ele stăteau în spate. N-au scos o vorbă. Abia la Berceni, lângă un bloc din anii '80, femeia în vârstă a coborât și a pornit direct spre scară, fără să se uite la noră. Pasagera a plătit cash și a cerut bon fiscal. I-am dat bonul de la aparatul de casă, iar ea l-a ținut în lumină, verificând suma. Șaizeci și trei de lei.
— Deci la celălalt fiu stă? am întrebat, fiindcă sacoșele rămăseseră în portbagaj.
— Da. Andrei stă aici, holtei, două camere. A zis că mama poate rămâne până se lămurește totul. A scos din poșetă o bancnotă de o sută de lei, mi-a dat-o. Restul păstrați-l.
A fost primul bacșiș bun din ultima lună.
Apoi m-am întors la stație. La stație radio se anunța despre un blocaj pe Șoseaua Alexandriei, iar eu stăteam și mă gândeam la silueta aia cu ochelari, care rezolvase ceva la primărie și își dusese soacra la fiul mai mic. Nu știam ce era în cutie, dar am observat că femeia, când a închis ușa scării în urma noastră, nu s-a uitat înapoi nici măcar o dată.
Au trecut trei zile. Am primit o cursă spre Rahova, cartier vechi cu blocuri joase și un magazin de pește la colț. Adresa indica o casă cu etaj, fațadă decolorată și o curte cu iarbă arsă de căldură. Din casă a ieșit aceeași femeie. Nu comandase taxi, doar s-a apropiat de mine în timp ce mâncam un covrig lângă bordură.
— Scuzați-mă că vă deranjez. A scos din geantă un plic mic. Ați dus-o pe soacra mea la Berceni.
— Îmi amintesc, am spus, lăsând covrigul deoparte.
— Soțul meu a lăsat niște acte la ea, a uitat să le ia, iar Andrei nu răspunde la telefon. Mi-e teamă că face vreo prostie, așa cum face mereu când se închide în el. Vă rog, duceți plicul acolo.
M-am uitat la plic. Era lipit, iar în colț scria cu pixul adresa: Ileana Vasilescu, la fiul ei, Strada Turnu Măgurele 17, ap. 6.
— De ce eu? am întrebat.
— Fiindcă sunteți singura din toată povestea asta care n-a făcut pe proasta că nu știe ce se întâmplă. A zâmbit scurt, fără bucurie. Și n-am puterea acum să merg iar acolo și să aud că sunt o noră rea.
Am luat plicul. Bani nu mi-a oferit, dar nu despre asta era vorba.
— Și cu soțul cum rămâne? am întrebat, fiindcă nu știam să tac.
— Soțul s-a mutat la maică-sa, la Berceni, la Andrei, pe canapeaua din sufragerie. I-am spus că se poate întoarce când o să înțeleagă că apartamentul e al amândurora, nu cabinetul lui de cardiologie pe care și l-a făcut din fosta mea cameră de lucru. Și-a aranjat cureaua genții. Deocamdată plătește chirie la maică-sa. Cinci sute de lei pe lună. Să plătească, îi prinde bine.
M-am urcat în mașină, am pornit motorul. Plicul stătea pe bord, între un bon vechi de la un shaorma și ochelarii de soare. Am mers spre Berceni, am urcat la etajul patru, am bătut. A deschis Andrei, un bărbat pe care nu-l cunoșteam, în trening și șosete, adormit deși era prânz.
— E pentru fratele dumneavoastră, am spus, întinzându-i plicul.
— Nu-i acasă, mormăi el. A plecat dimineață, a zis că merge la o plimbare, atât. I-l las pe masă.
N-am mai întrebat nimic. Am coborât cu liftul, gândindu-mă că plimbarea asta durează deja câteva ore bune.
O săptămână mai târziu am avut iar o cursă prin zonă. M-am oprit lângă același bloc, fiindcă am văzut pe cineva scoțând o cutie — aceeași, cu inscripția "Ale Ilenei — a nu se atinge", acum turtită într-o parte. O ducea bărbatul din prima zi. Slăbise cred că zece kilograme, cămașa îi atârna pe el ca pe umeraș, iar în păr avea mai multă cărunteață decât văzusem înainte.
— Astea-s lucrurile mamei, spuse el, de parcă m-ar fi recunoscut. Se întoarce acasă, în Drumul Taberei. Apartamentul stă gol, așa că mă mut și eu acolo deocamdată.
— Și dumneavoastră? am întrebat. La soție nu vă întoarceți?
A pus cutia pe trotuar, a deschis clapele, ca și cum avea nevoie să-și ocupe mâinile cu ceva. Înăuntru erau fotografii vechi în plicuri, un ceas de perete lovit și un set de cești învelite în ziar.
— Ana mi-a trimis poza contractului. A trecut jumătate din apartamentul nostru pe numele ei. Fără să mă întrebe. A închis clapele prea tare, ca și cum voia să prindă ceva înăuntru. Știți ce-i mai rău? Că probabil avea dreptate în privința cabinetului. Dar putea să-mi spună mai întâi, nu să meargă direct la notar.
A încărcat cele două sacoșe și cutia în portbagaj. A tot ajustat scaunul din față de trei ori, deși mergea singur.
— Mă duceți în Drumul Taberei? a întrebat, iar apoi, chiar când porneam, s-a bătut peste buzunare. Portofelul l-am lăsat la mama. Sun acum, să mi-l aducă Andrei.
Dar n-a sunat. Tot drumul a tăcut, uitându-se pe geam, ca și cum număra stâlpii de iluminat. Lângă bloc a coborât, a scos bagajele pe trotuar, apoi a rămas lângă ușa deschisă a mașinii și pentru câteva clipe n-a spus nimic. Și-a scos ceasul de la mână.
— Luați-l, vă rog. Face vreo trei, patru sute de lei. N-am niciun leu la mine și nu vreau să rămân dator la taxi, că oricum sunt dator la toată lumea.
— Aștept să sunați după bani, am spus.
— Vă rog. A pus ceasul pe bord, nu pe capotă, chiar lângă mâna mea, ca și cum voia să-l iau imediat, până nu se răzgândea. Oricum trebuie să-l vând undeva. Prefer să fiți dumneavoastră decât să stau la coadă la un amanet, ca un cerșetor.
A coborât, a luat cutia sub braț, sacoșele le-a lăsat pe trotuar și s-a întors după ele separat, de două ori, fără grabă, ca și cum amâna momentul intrării pe scară. Ceasul a stat între noi vreo două minute, până am plecat. La câteva străzi distanță mi-a sunat telefonul mobil. Număr necunoscut.
— Sunt Ana, am auzit în difuzor. Soțul meu a spus că v-a lăsat un ceas.
— Da, am spus.
— Vă rog vindeți-l la un amanet și transferați banii în contul soacrei mele, pe Strada Turnu Măgurele 17. Ea plătește acum întreținerea lui, măcar atât să se întoarcă la ea.
— Și el știe că mă sunați?
— Nu știe. Tăcerea din difuzor a durat un pic mai mult decât ar fi trebuit. Păstrați treizeci de lei pentru cursă, că mi-i datorează, dar nu-i spun, ca să nu creadă că-l controlez la fiecare pas.
La amanet mi-au dat patru sute de lei. Am făcut transferul chiar în ziua aceea, în contul Ilenei Vasilescu, așa cum ceruse Ana.
Am mai văzut-o o dată, în septembrie, la stația de taxi din Gara de Nord. S-a urcat fără să comande, a deschis portiera înainte să apuc eu să cobor geamul.
— Spre Berceni, spuse. La soacră-mea.
Am mers pe Șoseaua Panduri, ea ținea în poală un mic buchet de crizanteme, învelit în ziar în loc de celofan. N-a scos o vorbă până n-am cotit spre bulevard. Atunci a spus, uitându-se la buchet, nu în oglindă:
— Soțul s-a întors la mine în august. Deocamdată doarme în cabinet, pe canapea. El a propus așa.
N-am răspuns nimic, fiindcă n-am găsit ceva potrivit de spus.
La destinație a plătit, de data asta fără rest pentru mine, doar exact cât arăta contorul. A coborât, și-a aranjat buchetul învelit în ziar și a intrat pe scară, unde la etajul trei stăteau tot acolo ghivecele cu mușcate, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
