Lucrez de unsprezece ani ca notar la un birou din centrul Clujului, pe strada Memorandumului, la două uși de o cofetărie care miroase mereu a foietaj cald. Am autentificat mii de acte — vânzări de apartamente, testamente, contracte de căsătorie. Dar ce am văzut acum opt luni, în ziua unei nunți la care fusesem invitată doar ca martoră a mirilor, nu se șterge așa ușor.
Îl cunosc pe Radu Constantinescu de mai bine de un deceniu. Familia lui deținea o firmă de transport marfă, una dintre cele mai mari din Transilvania, cu depozite din Cluj până la Oradea. Tatăl lui, Adrian Constantinescu, m-a angajat prima dată să autentific niște acte de proprietate încă din 2015. Radu, însă, n-a vrut niciodată biroul cu geam spre bulevard și șofer personal. La douăzeci și trei de ani a luat un credit pe garanția moștenirii lui și a deschis primul service auto, undeva pe centura orașului. Opt ani mai târziu, avea cinci showroom-uri premium și cea mai mare rețea de centre auto din Ardeal. Asta o știam eu, notarul care i-a autentificat toate actele de înființare.
Ce nu știam era povestea cu logodnica lui de dinainte.
Mi-a povestit-o chiar el, într-o seară, cu o cafea rece în față, la câteva luni după ce s-a despărțit de fata aceea. Se numea Roxana. S-au cunoscut la o expoziție de mașini de epocă, la Sibiu. Radu s-a prezentat drept mecanic auto obișnuit — nimic mai mult. A trecut de la SUV-ul lui negru la un Logan vechi, cumpărat special pentru întâlniri, a închiriat o garsonieră modestă în Mărăști doar ca să aibă unde s-o ducă pe Roxana fără să bănuiască nimic. Voia să fie iubit pentru el, nu pentru banii lui. Se arsese o dată, la douăzeci de ani, când o fostă prietenă îl numise, în glumă cu prietenele ei, „portofelul cu picioare".
Roxana a aflat adevărul într-un mod pe care numai viața știe să-l aranjeze — și eu am fost acolo, întâmplător, în ziua aceea.
Se întâmpla într-un restaurant de pe Piața Unirii, la etajul cu vedere spre catedrală. Eram la o masă alăturată, sărbătoream pensionarea unei colege. Am auzit tot, pentru că vocea Roxanei nu lăsa loc de îndoială — vorbea tare, ca să fie sigură că o aude toată sala.
— Radule, spune-mi că e o glumă, zicea ea, împingând cu furculița o cutiuță ieftină de plastic. Stăm într-un local unde o friptură costă cât jumătate din salariul tău și tu-mi scoți asta?
— E un diamant adevărat. Mic, dar am ales mult timp claritatea pietrei, a răspuns el, calm.
Ea a râs — un râs care mi-a înghețat sângele, deși nici măcar nu era vorba de mine.
— Ești un fără-de-perspectivă, nu un soț! S-a lăsat pe spătarul scaunului, cu brățara ei grea sclipind în lumina slabă. Să ies cu tine la iarbă verde, să bem bere pe capota Loganului tău care scârțâie, să ascult povești cu carburatoare — e amuzant. Un pic de adrenalină, o pauză de la bărbații serioși. Dar familie? Am nevoie de cineva care să-mi acopere nevoile. Nu de unul cu care să împart factura la întreținere și să strâng trei ani pentru o vacanță în Antalya.
A aruncat inelul. A zăngănit de marginea paharului, a sărit peste masă și s-a rostogolit undeva sub covorul roșu al restaurantului.
— Nota o achiți singur, sper? Îți ajunge tura de la service pentru asta?
S-a ridicat, și-a aranjat rochia cu un gest scârbit și a plecat cu pași apăsați, lăsând în urmă un parfum dulce, greu, care a mai plutit câteva minute deasupra mesei goale.
Radu n-a strigat-o. L-am văzut aplecându-se, căutând inelul în covor cu degetele, băgându-l în buzunarul blugilor. A lăsat niște bancnote pe masă, fără să se uite la nota de plată, și a ieșit.
Ce nu știa Roxana în seara aceea — și ce am aflat eu abia mai târziu, când Radu mi-a povestit — e că exact atunci, la sediul central al service-ului lui de pe Calea Turzii, o angajată nouă îl aștepta cu o veste care avea să schimbe totul.
O chema Ioana Sâncrăian, manager de logistică pentru piese auto, angajată de vreo două luni. O fată discretă, cu părul prins mereu într-o coadă simplă, care se certa cu furnizorii nemți cu o duritate care-l amuza pe Radu. A doua zi după cina aceea, Ioana a bătut la ușa biroului lui.
— Domnule Constantinescu, ieri, când ați plecat mai devreme, a trecut pe aici logodnica dumneavoastră. Aștepta pe cineva în parcare, iar eu ieșisem să iau aer. Am auzit-o din întâmplare vorbind la telefon. Se lăuda unei prietene că a găsit un dezvoltator imobiliar. Iar despre dumneavoastră a spus că sunteți o soluție de tranziție. Că sunteți ca un câine credincios — veniți la primul apel, o duceți unde vrea, îi cărați sacoșele.
Radu, așa cum mi-a povestit el însuși, a explodat. Nu pe Roxana — pe Ioana. A țipat la ea să se ducă să verifice stocul de plăcuțe de frână, că nu-i treaba ei să adune bârfe prin colțuri. Ioana a ieșit fără o vorbă, închizând ușa cu grijă, fără să trântească nimic.
Până la prânz, Radu și-a dat seama ce făcuse. Roxana își arătase adevărata față, iar el se descărcase pe singura persoană care încercase să-l avertizeze. Seara, a coborât la depozit să-și ceară scuze. Șeful de tură i-a spus că Ioana ceruse liber până luni — plecase palidă, spunând că trebuie să-și strângă lucrurile în regim de urgență, că e dată afară din chirie.
A oprit la un Mega Image de pe drum, a luat brânză, cârnați, niște fructe, un pachet de ceai bun. Cartierul Ioanei era la marginea orașului, spre Someșeni — blocuri cenușii, asfalt spart, becuri de pe stâlpi pâlpâind slab. A urcat la etajul trei. A sunat.
Ioana a deschis cu ochii roșii, într-un tricou decolorat, cu praf pe mâini.
— Domnule Constantinescu? De ce ați venit? Dacă vreți să mă concediați, semnez mâine.
— Ioana, termină. A intrat în hol, unde mirosea a mucegai și pantofi vechi. N-am venit să te concediez. Am venit să-mi cer scuze. M-am răstit pe tine degeaba. Aveai dreptate în privința Roxanei, am văzut și eu asta chiar în seara aceea.
Garsoniera era plină de genți în carouri, cutii, o etajeră de rufe demontată sprijinită de perete.
— Proprietarul te dă afară chiar acum?
— A sunat azi. Zice că fiul lui se însoară, au nevoie de apartament de mâine. Mi-a returnat banii pe jumătate de lună și mi-a zis să las cheile sub preș până dimineață. Eu tocmai am terminat de plătit un tratament pentru mama, n-am bani nici de garanție, nici de comision pentru agenție.
Radu s-a uitat la ea și i-a fost rușine de cum se purtase dimineața.
— Bine, gata cu panica. Băgăm cutiile în portbagajul meu. Am un apartament liber, l-am cumpărat ca investiție, e mobilat, are tot ce trebuie. Stai acolo până strângi pentru ceva stabil. Nu-mi datorezi nimic, consideră-l o compensație pentru cât de urât m-am purtat azi.
— Nu mă mut acolo. Sunteți șeful meu. E ciudat.
— Sunt șeful care s-a purtat ca un prost și acum încearcă să repare. Faci bagajele sau le fac eu?
Au dus lucrurile în două drumuri. Apartamentul era spațios, cu miros de mobilă nouă. Radu a făcut ceai din ce cumpărase. Au stat la masa din bucătărie, cu bulevardul foșnind afară pe geam, și tensiunea dintre ei s-a mai topit.
— Știți, nici n-am fost surprinsă când v-am văzut cu ce mașină ați venit după mine, a spus Ioana la un moment dat, ținând cana în ambele mâini. Acum trei ani, la o conferință de logistică la Cluj Arena. Eram asistenta unui antreprenor mărunt. Vorbeați despre optimizarea lanțurilor de aprovizionare. Costum bun, siguranță de sine. V-am ținut minte. Apoi am văzut un post liber la service-ul dumneavoastră. Am venit la interviu și v-am găsit în salopetă, cu chei în mână, vorbind cu clienții ca un mecanic obișnuit.
— Deci știai că sunt proprietarul întregii rețele?
— Bineînțeles. Dar nu-mi păsa. Aveți condiții bune pentru angajați, salariu pe carte. Și… era interesant să vă privesc așa, cum sunteți cu adevărat. Fără sacou și fără poză.
Au trecut opt luni. Am fost invitată la nunta lor — mai exact, la ceremonia oficială de la Starea Civilă, apoi la petrecerea de la un conac din apropiere de Cluj, cu meri înfloriți în livadă și o formație care cânta muzică veche. Eu, notarul care le-a autentificat contractul prematrimonial cu o lună înainte, stăteam la masa de lângă cea a mirilor.
Chiar în ziua aceea, la showroom-ul central al lui Radu de pe Calea Turzii, s-a întâmplat ultimul act al poveștii — mi l-a povestit chiar recepționera de acolo, o fată pe nume Delia, cu care am mai stat de vorbă la niște acte notariale pentru firmă.
Roxana intrase în salon spre prânz, cu pași apăsați și nervoși. Dezvoltatorul ei se dovedise însurat de mult, se plictisise repede de capriciile ei și îi blocase numărul. Fără nimic, își amintise de Radu, cel de încredere, cel gata mereu la un telefon. Venise să plângă, să inventeze o poveste despre o greșeală.
S-a oprit la recepție, bocănind cu tocurile pe gresia lustruită.
— Unde e Radu? Mecanicul vostru. Chemați-l.
— Domnul Constantinescu? spusese Delia, politicoasă. Vă referiți la proprietarul rețelei?
— Ce proprietar? El e mecanic la voi. Are un Logan vechi. Înalt.
— Vă înșelați. Domnul Constantinescu e acționarul întregii rețele. Uneori coboară în zona de service pentru control de calitate. Dar azi nu e aici. Se cunună. Semnează actele la un conac în afara orașului. Cu directoarea noastră de logistică, Ioana Sâncrăian.
Roxana a înghețat. Delia mi-a povestit că i s-a schimbat culoarea feței, că a rămas o clipă cu privirea fixată pe sigla firmei de pe perete, pe mașinile expuse — fiecare cât un apartament în centrul Clujului — pe angajații care se mișcau prin jur. S-a întors și a plecat pe picioare țepene, fără să mai spună nimic.
La conac, în seara aceea, eu am semnat actele împreună cu ceilalți martori, apoi am rămas să văd cum Radu și Ioana și-au deschis primul dans lângă merii înfloriți. La un moment dat, Radu i-a pus în palmă un plic — l-am văzut, pentru că stăteam aproape. Înăuntru erau actele unui apartament de patruzeci și doi de metri pătrați din Mănăștur, trecut pe numele Ioanei, integral, fără ipotecă. Nu cadou de nuntă în vorbe — act notarial, cu ștampilă, semnat cu trei zile înainte, la biroul meu.
N-am auzit discursuri mari, n-am auzit-o pe Ioana mulțumind cu lacrimi. A pus plicul în poșetă, l-a sărutat pe Radu pe obraz și a zis doar: „Acum am și eu unde să pun cutiile alea în carouri, dacă vreodată vreau să mă mut din nou." Radu a râs. Eu am plecat pe la miezul nopții, cu o bucată de tort în șervet și gândul că, din tot ce am autentificat vreodată, actul acela de patruzeci și doi de metri pătrați a fost singurul care mi-a plăcut cu adevărat să-l semnez.
