Pintenul de vânt vine de la lac, aduce miros de plop și de pește prăjit, iar undeva în casă radioul difuzează un meci comentat la Digi Sport — obișnuita duminică de vară din Argeș.
De trei zile n-a scris nimeni pe grupul de familie al ei și al lui Sebastian, decât Corina.
Corina, fosta soacră, cea care a stăpânit paisprezece ani apartamentul din Pitești în care Ionela a locuit cu primul ei soț. Paisprezece ani în care fiecare masă de duminică se termina cu o remarcă aruncată în treacăt despre cum "nurorile de azi nu mai știu să spele un covor cum trebuie" sau despre cum "un copil crescut fără tată din capul locului rămâne cu o gaură".
Ionela are treizeci și trei de ani, e contabilă la o firmă de construcții de lângă Podul Viilor, și are un băiat de unsprezece ani, Matei — nas cârn, genunchi juliți de la bicicletă, mereu cu telefonul tatălui vitreg împrumutat ca să filmeze pești.
Acum e însărcinată în nouă săptămâni cu Sebastian, bărbatul care a venit în viața ei acum un an și jumătate și care, spre deosebire de primul ei soț, nu-i verifică extrasul de cont și nu se uită urât când râde prea tare la telefon cu sora ei.
Mesajul de dimineață de la Corina suna așa: "Draga mea, sper că te descurci cu emoțiile. Să știi că și noile soacre au gheare, doar că le arată mai târziu. Eu, cel puțin, am fost blândă cu tine."
Ionela n-a răspuns. A pus telefonul cu ecranul în jos pe masa din bucătărie, lângă vaza cu mușcate uscate pe care tot uită s-o arunce, și a continuat să facă bagajele pentru weekendul la Bâlea — nu, nu la Bâlea, ci la casa părinților lui Sebastian, undeva pe malul lacului de la Vidraru, unde familia lui are o cabană cu ponton și o barcă veche vopsită în verde.
— Ești gata? a strigat Sebastian din hol, cu cheile mașinii zdrăngănind în palmă.
— Aproape.
A intrat în cameră și a văzut-o cum stă cu spatele drept, privind fix un punct de pe perete.
— Iar mama ta fostă? a întrebat el, deși nu era nevoie de răspuns — cunoștea deja felul în care umerii Ionelei se ridicau spre urechi de fiecare dată când numele Corinei apărea pe ecran.
— A zis că și soacrele noi au gheare. Că ea a fost blândă.
Sebastian a lăsat cheile pe noptieră și s-a așezat lângă ea pe marginea patului, atât de aproape încât genunchiul lui l-a atins pe al ei.
— Uite ce-ți spun eu. Mama mea, Rodica, e o femeie care s-a certat cu vecina din bloc pentru un loc de parcare timp de șapte ani și tot n-a câștigat, pentru că a preferat să renunțe decât să fie răutăcioasă. N-are nimic de-a face cu Corina. Absolut nimic.
— Știu.
— Nu știi. Sau știi cu capul, dar nu și cu restul. Ai fost învățată paisprezece ani să te aștepți la lovitura din spate. E normal să tremuri și acum, chiar dacă lovitura nu mai vine de nicăieri.
Matei a apărut în ușă cu rucsacul deja în spate și cu o undiță de plastic în mână, cadou de ziua lui de anul trecut.
— Mergem? Mergem? Mi-a zis tanti Corina la telefon aseară că bunica lui Sebi o să fie geloasă că nu sunt eu nepotul ei "adevărat".
Ionela a înghețat.
— Ce-a zis, mai exact?
— Nu știu, ceva de genul ăsta. Am zis "ok" și am închis, că eram la meci pe telefon.
Sebastian a strâns din maxilar, dar n-a comentat nimic în fața băiatului. A luat rucsacul de pe umărul lui Matei, l-a pus în portbagaj și a spus doar:
— Hai să mergem la bunica Rodica și să vedem cine prinde peștele cel mai mare. Dacă-l bat pe tata la asta, să știi că nu-l mai las în pace toată vara.
Matei a râs și a fugit spre mașină.
Drumul de la Pitești până la Vidraru a durat aproape o oră și jumătate, cu serpentine care i-au întors stomacul Ionelei de vreo două ori, deși de vină era mai degrabă anxietatea decât curbele. Pe la jumătatea drumului, telefonul a vibrat din nou — un mesaj vocal de la Corina, pe care Ionela l-a ascultat cu căștile, ca să nu-l audă și Matei.
"Alo, draga mea, sper că n-ai plecat deja. Voiam doar să-ți zic, din experiență, ca de la femeie la femeie — dacă mama lui Sebastian începe să te întrebe de ce nu ești căsătorită încă, să nu te agiți. Eu una am întrebat-o pe tine de vreo zece ori și tu tot n-ai priceput aluzia."
A oprit mesajul la jumătate. Afară, pe geam, se vedeau tarabe cu cireșe și mure vândute la marginea drumului, un bărbat care agita un pepene ca să arate că e copt, iar mai departe, printre brazi, prima geană de apă a lacului — albastru-verzui, imens, liniștit.
Casa familiei lui Sebastian era pe un deal ușor, cu o verandă lungă de lemn și un ponton mic ce cobora direct în apă. O femeie de vreo cincizeci și șapte de ani a ieșit pe scări înainte ca mașina să oprească bine — părul tuns scurt, cărunt, un șorț peste rochia de vară, mâinile pline de făină.
— Ați ajuns! Am făcut plăcintă cu vișine, sper că nu vă e rău de la curbe, drumul ăla e un blestem.
Bărbatul de lângă ea, ars de soare, cu antebrațele groase de la munca la vie, s-a apropiat și l-a apucat pe Matei de umeri.
— Tu trebuie să fii campionul la pescuit despre care mi-a vorbit Sebi. Am o barcă și niște viermi, dacă vrei să facem o probă înainte de cină.
Matei a țipat de bucurie și a dispărut spre ponton fără să mai aștepte răspuns.
Rodica s-a apropiat de Ionela și, în loc s-o îmbrățișeze imediat, s-a oprit la un pas de ea.
— Pot să te îmbrățișez sau preferi să ne cunoaștem mai întâi? Nu vreau să te grăbesc cu nimic.
Ionela a simțit ceva ciudat în piept — nu neîncredere, ci mirare. A dat din umeri și a zâmbit stânjenit.
— Puteți.
Îmbrățișarea a fost scurtă, mirosind a făină și a detergent de rufe, fără nimic teatral în ea.
— Hai în bucătărie. Ai voie la vișine sau te deranjează stomacul acum, la început? Sora mea a avut greață îngrozitoare la amândouă sarcinile, dar nici mama, nici eu n-am avut probleme.
— Nu, e în regulă. Mulțumesc.
Au stat la masa din bucătărie, cu ferestrele deschise spre lac, iar Rodica a povestit — despre via de pe deal, despre pisica ei care fugise de trei ori la vecini fiindcă acolo primea somon de pe masă, despre faptul că Olimpia, sora ei, o sună în fiecare seară la nouă fix, ca un ceas.
N-a întrebat nimic despre divorț. N-a întrebat de ce Matei poartă alt nume de familie. N-a lăsat nicio pauză grea, calculată, ca să vadă cum reacționează Ionela.
Spre seară, în timp ce Olog — nu, Sebastian, împreună cu tatăl lui și Matei descărcau plasa de pește prins (trei crapi mici și o mulțime de povești), Ionela a stat pe treptele verandei cu o cană de ceai de mentă, ascultând clopoțeii unei vaci de la ferma vecină.
Sebastian s-a așezat lângă ea, cu mirosul de lac și de iarbă tăiată încă pe cămașă.
— Ei?
— E ciudat, a spus ea. Aștept lovitura. Tot aștept.
— N-o să vină.
— Știu. Adică, cred că știu.
A doua zi de dimineață, în timp ce Matei încă dormea, Corina a sunat direct pe fix — pe telefonul fix de acasă din Pitești, pe care Ionela n-a mai auzit sunând de luni de zile, dar pe care Sebastian, din întâmplare, îl activase din nou cu o săptămână în urmă pentru instalatorul care venea la sonerie.
Nu, telefonul suna la ei acasă, dar apelul era redirecționat pe mobilul lui Sebastian, pentru că Ionela lăsase acest lucru setat de pe vremea când locuia încă acolo cu fostul soț și cu Corina, ca "gest de curtoazie" pentru soacra ei bătrână care nu știa să folosească telefoanele mobile.
Sebastian a răspuns fără să se gândească, crezând că e instalatorul.
— Alo?
— Sebastian, tu ești? Aici e Corina, mama lui Andrei. Vezi că eu îi tot sun pe Ionela și nu-mi răspunde, sper că nu i s-a întâmplat ceva rău la voi acolo la munte cu socrii ăia noi ai ei.
Ceva în tonul femeii — mieros, dar cu o urmă ascuțită dedesubt — l-a făcut pe Sebastian să iasă din bucătărie și să meargă pe verandă, unde Ionela tocmai își bea cafeaua decofeinizată.
— Doamnă, spuneți-mi vă rog ce anume vreți de la Ionela.
— Păi vreau să știu că e bine. Sunt îngrijorată. Femeia asta a trecut prin multe cu Andrei, iar dumneavoastră, sincer, o cunoașteți de puțin timp. Eu am cunoscut-o paisprezece ani, știu tot ce se ascunde acolo.
— Nu se ascunde nimic, a spus Sebastian, calm, dar cu o duritate nouă în voce. Și vreau să vă rog ceva, cu tot respectul: nu mai sunați nici pe fix, nici pe mobilul ei, cu mesaje despre cum o să vină o "lovitură" de la mama mea. N-o să vină. Pentru că mama mea nu e dumneavoastră.
— Ce fel de vorbă e asta? Eu doar vreau binele…
— Binele nu sună de zece ori pe zi ca să-ți amintească de câte ori ai greșit. Vă rog frumos, lăsați-o în pace.
A închis. Ionela s-a uitat la el, cu ceașca oprindu-se la jumătatea drumului spre gură.
— N-ar fi trebuit s-o vorbești așa.
— Ba da. Trebuia. De mult.
Peste trei zile, înapoi acasă la Pitești, Ionela a deschis din nou fișierele de pe laptop pe care nu le mai atinsese de aproape un an — actele de coproprietate ale apartamentului din strada Exercițiu, moștenit pe jumătate de la mama ei, cealaltă jumătate rămasă tehnic, printr-o încurcătură notarială din timpul căsniciei cu Andrei, cu drept de uzufruct viager acordat Corinei "pentru liniștea familiei", cum insistase fostul socru, acum decedat.
Un uzufruct pe care Corina îl folosea ca armă — venea când voia, avea cheie, spunea că e "casa ei tot atât cât e a Ionelei", deși Ionela plătea integral întreținerea și rata rămasă la bancă.
A sunat-o pe avocata cu care ținuse legătura de la divorț, doamna Petrescu, și a stabilit o întâlnire pentru marțea următoare, 8 septembrie.
— Vreau să stingem uzufructul, i-a spus Ionelei prin telefon Sebastian, ascultând conversația de pe canapea. E dreptul tău. Plătești tu apartamentul.
— O să înnebunească.
— Las-o. Are casa ei, în Găvana. N-are ce căuta în casa ta.
Marți, la ora unsprezece, la biroul notarial de pe strada Republicii, Corina a venit chemată — nu ca să semneze de bunăvoie, ci pentru că Ionela, prin avocată, obținuse deja documentația pentru stingerea uzufructului pe cale amiabilă, cu termen de răspuns, iar refuzul ar fi însemnat proces, cheltuieli și, mai important pentru Corina, o expunere publică a felului în care folosise ani de zile clauza aceea ca pârghie.
A intrat în birou cu poșeta strânsă la piept, machiată impecabil, cu un aer de om jignit.
— Nu credeam că ajungem aici, Ionela. După tot ce am făcut pentru tine.
— Ați avut cheie la un apartament pe care nu l-ați plătit niciodată, a spus Ionela, cu dosarul deschis pe masă, arătând extrasul de cont cu cele o mie nouă sute de lei plătiți lunar la bancă, timp de opt ani. Renunț la a mai discuta cine a fost blând cu cine. Semnați actul de stingere a uzufructului sau mergem în instanță, unde o să se vadă și cine a plătit, și cine a intrat fără să anunțe.
Corina a privit-o lung, cu buzele strânse, exact cum și-o imaginase Ionela de atâtea ori la telefon.
— O să regreți asta.
— Poate. Dar o să regret în apartamentul meu, cu cheile schimbate de săptămâna trecută.
Notarul, un bărbat scund cu ochelari de vedere, a împins hârtia peste masă. Corina a semnat, cu o mână care nu mai tremura de emoție, ci de furie reținută, și a plecat fără să mai spună nimic, poșeta lovindu-se de tocul ușii.
Afară, pe strada Republicii, mirosea a covrigi calzi de la chioșcul de pe colț și un tramvai vechi trecea scârțâind spre gară. Sebastian o aștepta rezemat de mașină, cu o pungă de la Mega Image în mână — cumpărase, fără să-i spună, un test de sarcină nou, "de rezervă", pentru că cel vechi expira în octombrie și el ținea evidența unor lucruri de care ea nici nu-și amintea.
— Gata? a întrebat el.
— Gata, a spus Ionela, băgând dosarul cu actul semnat în geantă, lângă rețeta de la ginecolog pentru săptămâna a zecea. Hai acasă. Vreau plăcintă cu vișine.
