Lumina cristalină a candelabrelor cădea peste crinii albi care încadrau sicriul deschis al Elenei, așezat chiar în inima salonului grandios al conacului din Bușteni. Elena părea că doarme, îmbrăcată într-o rochie albă, imaculată. Inelul de la nuntă îi strălucea pe deget. Nimic nu trăda drama din spatele acelui repaus forțat.
Andrei stătea lângă sicriu, cu umerii căzuți, ținându-i mâna stângă între degetele lui care tremurau. Suferința îi sculptase trăsăturile într-o mască de ceară. A plecat capul și a șoptit aproape inaudibil:
— Iubito… am ajuns prea târziu acasă.
Când s-a aplecat să-i sărute mâna, gestul firesc a mișcat ușor dantela lejeră a rochiei de la gât. Atunci a apărut. O singură pată vineție, subtilă, exact deasupra claviculei. Nu era sânge, nu era o rană deschisă, era doar o urmă pe care nimeni nu ar fi trebuit s-o vadă. Un semn pe care moartea nu ar fi trebuit să-l aibă.
Doina a reacționat imediat. A făcut exact o jumătate de pas în față și, cu o precizie chirurgicală, a tras materialul peste pată, ascunzând-o. Corpul neînsuflețit al Elenei a rămas nemișcat. Andrei însă a văzut tot. A văzut vânătaia. A văzut cum Doina a acoperit-o. A văzut cum mâna acesteia a revenit rapid la poziția inițială, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Cu gesturi lente, controlate, Andrei a eliberat mâna Elenei și i-a așezat-o exact cum fusese. S-a întors apoi spre Doina, privirea lui străpungând-o.
— Ce-i asta?
Doina a încremenit. Vlad, soțul ei, stătea deja în spatele ei și și-a coborât instantaneu privirea, fixând podeaua de marmură.
— Andrei, te rog, nu face o scenă, a încercat Doina să rămână demnă, dar vocea îi tremura.
Ochii ei însă o trădau. Frica era acolo, palpabilă, ca o a treia prezență între ei. Camera de filmat a realității s-a mutat pe Vlad, care evita orice contact vizual cu Andrei, respirația accelerându-i-se.
Andrei s-a poziționat ferm lângă sicriu și abia apoi s-a întors către Vlad. Un pas scurt. O mână fermă pe umărul acestuia. Fără pumni, fără bruscări, doar o greutate care l-a făcut pe Vlad să pară mai mic.
— Spune-mi ce s-a întâmplat înainte să ajung eu aici.
Buzele lui Vlad au început să tremure. A încercat să ridice privirea spre Andrei, dar n-a reușit. Ochii i s-au mutat o fracțiune de secundă spre Doina, care pălise brusc, ca și cum tot sângele i s-ar fi scurs din față. Andrei i-a dat drumul și a lansat ultima întrebare, cea care a spart aerul greu al salonului:
— Era însărcinată. Cine a făcut asta?
Vlad a tras aer în piept. Doina l-a privit cu o panică mută, aproape implorându-l. În liniștea înmormântării, ticăitul unui ceas bătrân de perete bătea secundele ca o numărătoare inversă.
Vlad a închis ochii pentru o clipă și a expirat prelung. Când i-a deschis, erau umezi. Și-a dres glasul, un sunet răgușit, stins.
— Nu eu, Andrei. Nu… nu așa cum crezi tu.
Doina a intervenit brusc, punându-i o mână pe braț lui Vlad, încercând să-l tragă înapoi:
— Destul, Vlad. Nu-i spune nimic. Cheamă un avocat, nu vorbi!
Andrei nu s-a clintit. Și-a mutat privirea de la unul la altul, ca un judecător care cântărește două suflete vinovate. A văzut cum Doina îl controla pe Vlad din priviri, cum îi strângea brațul până i se albiseră degetele.
— Dă-i drumul, Doina, a spus Andrei pe un ton calm, aproape blând, dar cu o autoritate care nu admitea replică. Lasă-l să vorbească. Ea e moartă. Elena e moartă, și tu încerci să acoperi ceva. Nu mai ai ce proteja.
Vlad s-a smucit din strânsoarea Doinei. A făcut un pas în față, punând o distanță simbolică între el și soția lui.
— M-a sunat pe mine, a început el, cuvintele curgându-i acum cu o ușurare vinovată. Plângea. Era speriată. A spus că nu știe cum să-ți spună ție, că tu erai plecat cu afacerile la Londra și ea descoperise că e însărcinată. Dar nu era fericită, Andrei. Era îngrozită.
O lacrimă i s-a prelins pe obrazul neras. Și-a șters-o cu dosul palmei, ca un copil prins cu minciuna.
— M-a rugat să vin aici. Am crezut că vrea doar să vorbească, să se descarce. Când am ajuns, Doina era deja la conac.
Andrei a încremenit. Privirea i s-a întors ca un laser către Doina, care se retrăsese cu un pas, aproape lipită de peretele salonului.
— De ce era Doina aici? Tu nici măcar nu locuiai în Bușteni. Stăteai în București.
Vlad a ezitat, mușcându-și buza. Durerea din ochii lui se transforma rapid într-o resemnare otrăvită.
— Doina… Doina știa că eu vin. Îmi verificase telefonul. A venit înaintea mea. Când am intrat eu, ele deja țipau una la alta. Elena o implora pe Doina să înțeleagă, să accepte copilul. Doina îi striga că e o aventurieră, că și-a băgat ghearele în familia noastră pentru bani, că sarcina e o capcană.
Salonul părea să se micșoreze. Aerul devenise dens, toxic.
— Și copilul? a întrebat Andrei, vocea lui rupându-se pentru prima dată. Al cui era copilul, Vlad?
Vlad a oftat adânc, umerii prăbușindu-i-se definitiv.
— Al lui Victor. Fratele meu. Fiul vitreg al Doinei.
Un hohot de plâns isteric a spart tăcerea. Doina se prinsese cu mâinile de păr, distrugându-și coafura perfectă.
— Minte! a urlat ea. Minte ca să se salveze! El e tatăl! Vlad și cu Elena au avut o aventură, toată lumea știa!
Vlad s-a întors spre ea, iar mila din ochii lui se evaporase complet.
— Nimeni nu știa, Doina. Asta e problema ta. Ai aflat din greșeală că Victor o iubea pe Elena încă dinainte să se căsătorească cu Andrei. Ai aflat că ei doi s-au reîntâlnit acum trei luni, când Andrei era plecat. Victor voia să divorțeze de tine, mamă vitregă sau nu, și să fugă cu ea.
Andrei simțea cum realitatea se fisurează. Victor, fratele lui vitreg mai mic, un tânăr retras care părea mereu pierdut în cărțile lui, și Elena, soția lui.
— Unde e Victor acum? a întrebat Andrei, degetele strângându-se pe marginea sicriului până i s-au albit.
Vlad a închis ochii.
— În arest. De ieri dimineață. A fost prins beat la volan, în Brașov. S-a opus la arestare. Dar nu el a ucis-o pe Elena, Andrei. El doar suferea pentru că aflase că ea e însărcinată și nu știa ce să facă.
— Atunci cum a murit? Cuvintele lui Andrei au tăiat aerul ca un bici.
Vlad s-a uitat din nou la Doina, care acum plângea în hohote, ghemuită lângă perete.
— După cearta aceea, Elena a vrut să plece. Voia să ajungă la Brașov, la Victor, să-i spună despre copil. Doina a urmat-o în garaj. I-a spus că știe tot, că Victor va fi dezmoștenit, că ea va face publică aventura și o va distruge pe Elena. I-a zis că ea l-a făcut pe Victor ce este, și tot ea îl va desface. Elena s-a suit în mașină. Tremura. Plângea. Doina s-a ținut de portieră, încercând să o oprească. Elena a apăsat accelerația.
Andrei simțea cum i se întunecă vederea. O scenă atât de stupidă, atât de tragică.
— A murit într-un accident stupid, Andrei. A derapat la ieșirea din curte, pe pietriș, a intrat direct într-un copac seculari. Airbagul nu s-a deschis. Am găsit-o zece minute mai târziu. Am chemat ambulanța.
— Și tu ce făceai în tot timpul ăsta, Doina? Vocea lui Andrei era gheață pură.
Femeia a ridicat ochii injectați. Machiajul îi cursese, dezvăluind ridurile adânci de sub fondul de ten. Nu mai era matroana respectabilă, ci o creatură încolțită.
— Am vrut doar să o sperii, a șoptit ea. Nu trebuia să moară. Trebuia doar să plece, să-l lase pe Victor în pace. Eu… eu am crescut copilul ăla, l-am făcut om. Nu puteam lăsa o târfă să-i distrugă viitorul.
Andrei a traversat salonul în trei pași. S-a oprit la jumătate de metru de Doina, care a scâncit și s-a ghemuit mai tare. Dar el nu a lovit-o. În schimb, a scos telefonul din buzunar, calm, aproape ritualic, și a format 112.
— Da, aș vrea să raportez o moarte suspectă. Conacul Georgescu, Bușteni. Vinovata e aici.
Doina a început să urle, să se zbată, să implore. Vlad a vrut să se apropie, dar privirea lui Andrei l-a țintuit locului.
— Te consideri complice, Vlad. Ai mușamalizat totul, ai ajutat-o să aranjeze sicriul, să ascundă urma. Vei vorbi cu poliția despre tot. Absolut tot.
Nu au mai spus nimic. Au așteptat în tăcerea bolnavă a salonului, sub lumina crinilor albi și a candelabrelor care nu luminau nimic în realitate. Când sirenele au răsunat pe alee, Andrei s-a întors pentru ultima oară lângă sicriu.
S-a aplecat și a sărutat fruntea rece a Elenei.
— Odihnește-te. Și… iartă-mă că n-am știut, a șoptit. Copilul vostru ar fi avut o casă. Ar fi avut un tată, chiar dacă nu era al meu.
Doina a fost condusă afară în cătușe, strigând obscenități către toată lumea. Vlad a plecat de bunăvoie cu anchetatorii, cu umerii căzuți, un om spart. Andrei a rămas singur în salon, lângă sicriul deschis, privind chipul liniștit al femeii pe care o iubise orbește și care îi ascunsese totul. Nu mai era furie. Nu mai era gelozie. Era doar o tristețe infinită, amestecată cu o pace ciudată. Adevărul, oricât de monstruos, lumina mai blând decât minciuna.
Și-a scos inelul de pe deget și l-a așezat cu grijă lângă mâna ei, în sicriu. Nu ca un reproș, ci ca o eliberare. Ieșind din salon, a închis ușa cu un clinchet discret, lăsând în urmă crinii albi și tăcerea care, în sfârșit, nu mai ascundea nimic.
