La Brașov, în dimineața de după înmormântarea lui Dumitru Popescu, ploaia avea gust de cenușă. Nu-mi povestiți despre durere, căci o cunosc. Stau aici, la fereastra bucătăriei, privesc cum tramvaiul 7 urcă spre Răcădău și îmi amintesc exact ziua în care Mariana, soacra Ioanei, a spus-o pe șleau.
— Ioana, băiatul meu divorțează de tine. Ia-ți fata și adună-ți lucrurile. Azi eliberezi camera.
Asta a fost în octombrie. Geraniile de pe pervaz se uscaseră de o săptămână, fiindcă Ioana uita să le ude, iar pe casa scării mirosea a var proaspăt și a clor, pentru că vecinul de la etajul trei își repara baia. Câinele vecinului, un ciobănesc bătrân pe nume Tarcă, lătra noaptea la fiecare ușă trântită.
Ioana atunci nu a plâns. A strâns o cutie cu blocuri de lemn ale Mariei, fetița de patru ani, a pus deasupra un cățel de smirghel pe care fata îl numea Fulguleț, și a întrebat doar:
— Unde să doarmă Maria?
— Asta nu mai e problema mea, a răspuns Mariana.
Era aceeași femeie care, cu cinci ani în urmă, la botezul Mariei, o îmbrățișase pe Ioana și îi spusese că familia asta e a ei. Acum stătea în prag și aștepta să-i fie eliberat locul.
Andrei, soțul, nici măcar nu venise acasă în seara aia. El era la birou, la firma de materiale de construcții pe care o preluase după moartea tatălui. Și, de fapt, nu era singur acolo.
Camelia Ionescu, contabila de treizeci de ani, își pusese deja poza pe biroul lui.
A doua zi — scuze, mă corectez — dimineața următoare, la notariat, s-a citit testamentul lui Dumitru. Acolo s-a schimbat tot.
În sală era frig, deși afară termometrul arăta paisprezece grade. Ioana stătea lângă Mariana, nu pentru că așa alesese, ci pentru că bătrâna o chemase. Andrei stătea lângă Camelia, care își tot învârtea un pix între degete, zgâriind o mapă de piele.
Notarul, un bărbat cu ochelari subțiri de aur, a deschis plicul.
— Casa din centrul vechi rămâne soției, Mariana Popescu. Apartamentul din Tractorul, unde locuiește în prezent familia fiului, nu se poate vinde, închiria sau ipoteca până când Maria, nepoata defunctului, împlinește douăzeci și unu de ani.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Poftim? Apartamentul ăla e al meu!
— Defunctul a dispus altfel, a spus notarul fără să ridice vocea.
— Tata n-ar fi făcut asta!
Mariana a întors capul spre fiul ei. Avea buzele uscate, iar în mână strângea batista de dantelă pe care i-o dăruise Ioana de Ziua Femeii.
— Ba exact asta a făcut. Pentru că te știa.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că știa că o să aduci aici pe una ca să ne arate că ești liber.
Camelia a deschis gura să spună ceva, dar Mariana a tăiat-o scurt.
— Dumneata taci. Ai lucrat destul la contabilitate ca să știi exact cât valorează firma. Ai venit după bani, nu după fiul meu.
În sală s-a făcut liniște. Nu genul de liniște aia goală, ci una cu greutate, de plumb. Eu aș fi vrut să plec, dar nu puteam. Stăteam lângă ușă, cu o umbrelă udă, și mă prefăceam că îmi caut în geantă un pachet de gumă. Adevărul e că mă durea stomacul de la cât de tare strângeam curelușa.
Notarul a mai citit ceva: douăzeci la sută din acțiunile firmei mergeau către un fond de burse pentru fetele din Brașov care vor să facă meserii tehnice. Restul de optzeci la sută se împărțea egal între Mariana și Andrei, dar votul decizional trecea la un consiliu de administrație până la majoratul Mariei.
Andrei a râs amar.
— Adică eu sunt un angajat în propria firmă?
— Ești acționar. Doar că nu decizi singur, a răspuns avocatul.
Camelia s-a ridicat, și-a ridicat bărbia. I-a șoptit ceva lui Andrei, suficient de tare cât să audă toată lumea:
— Plecăm. Nu avem ce discuta cu ăștia.
Nu a plecat pentru că era jignită. A plecat pentru că a înțeles că firma nu mai e un bancomat.
Seara, Andrei a venit la mama lui. Mariana stătea în bucătărie și curăța dovleci pentru dulceață, fără să se uite la el.
— M-ai umilit, mamă.
— Tu te-ai umilit singur. Ai stat lângă contabilă la înmormântarea tatălui tău.
— Suntem împreună.
— Sunteți împreună din august. Dumitru era bolnav din iunie. Fă calculul singur.
Andrei s-a lovit cu pumnul în perete. Tencuiala proaspăt dată a crăpat puțin.
— Eu am dreptul la viața mea!
— Ai dreptul. Dar nu ai dreptul să dai afară o femeie și un copil de patru ani din casă, ca să-ți aduci amanta.
— Apartamentul ăla e cumpărat de tata, dar pe numele meu!
— Pe numele tău, dar cu o clauză. Ai fost doar chiriașul de lux. Iar Ioana și Maria au drept de abitație până la douăzeci și unu de ani. Dacă vrei să le evacuezi, mergi în instanță. Dar îți spun eu: pierzi.
Andrei s-a așezat pe scaun, și-a pus capul în mâini. Mirosul de dovleac fiert umplea bucătăria.
— M-ai mințit toți.
— Nu te-a mințit nimeni. Te-ai mințit singur, crezând că toți o să danseze după cum cânți tu.
Luna următoare, Andrei a depus actele de divorț. Camelia, între timp, dispăruse. Nu răspundea la telefon, nu venea la serviciu. Își dăduse demisia pe email, din București. I-a dat un mesaj scurt lui Andrei:
„Nu mai am ce căuta la tine. Nu mă interesează un bărbat fără putere de semnătură."
Andrei a citit mesajul de vreo zece ori. Apoi a sunat-o de pe numărul unui coleg. Camelia a răspuns cu vocea aia tăioasă:
— Ai înțeles greșit totul. Eu nu plec cu tine la drum fără bani. Pa.
După divorț, Ioana a rămas în apartament. A schimbat yala. A chemat un meșter, un băiat tânăr din Râșnov, care i-a pus o broască nouă, cromată. A costat două sute optzeci de lei. A păstrat bonul fiscal, l-a prins cu o clamă de actele de la notar.
Când Andrei a venit într-o duminică să ia niște haine, a găsit în fața ușii patru cutii de carton, legate cu sfoară groasă. Deasupra, un plic alb.
A bătut cu pumnul. Ioana a deschis, dar a lăsat lanțul de siguranță pus.
— Ce-i asta, Ioana?
— Lucrurile tale. Le-am împachetat.
— Unde ai vrut să plec?
— Nu te-am dat afară. Ți-am predat ce era al tău. Aici nu mai e nimic de-al tău.
— Și fata mea?
— E în parc cu bunica. Poți să o vezi sâmbătă, dacă vrei. Dar nu intri.
— E apartamentul meu!
— Verifică actele. Acum e pe numele Mariei, prin donație. Tata tău a lăsat clauza, eu am făcut restul. Tu poți să stai în chirie dacă vrei să fii aproape de ea.
Andrei a deschis plicul. Înăuntru erau copia actului de donație și o foaie pe care scria, de mână, cu o singură linie trasă cu cerneală neagră:
„Maria rămâne aici. Până la douăzeci și unu de ani."
A ridicat capul. S-a uitat la yala nouă, la cutii, la lanțul de siguranță. A vrut să spună ceva, dar nu i-a ieșit. S-a așezat în fața ușii, pe preșul de la intrare, cu capul între genunchi.
În scara blocului mirosea a var și a clor, iar Tarcă lătra neîncetat. De data asta, nimeni nu a mai deschis.
