Vântul bătea de la Dunăre și mirosea a pește și a nămol. Pe podul suspendat de la Brăila, Andreea se proptise cu coatele de parapet și privea apa neagră care trecea dedesubt. Mihai se apropiase din spate, cu o cutiuță de piele strânsă în palmă. Degetele îi alunecaseră de câteva ori pe capac.
În seara asta trebuia să fie altceva.
Cu două ore înainte, la restaurantul „La Salcie”, ea își așezase atent furculița lângă farfurie și așteptase. Mâncase ciorbă de pește, apoi un șalău cu mămăligă. Chelnerul adusese la final două pahare de vișinată. Mihai tot bătea darabana în masă. Andreea credea că o scoate pe terasă, ca să-i ceară mâna. Nu se întâmplase nimic. Doar nota de plată, 212 lei.
Afară, vântul îi aruncase părul în ochi. Mihai îi deschisese portiera de la Loganul lui alb, din 2008. Ea se așezase fără să spună nimic. Porneau spre casă, pe drumul spre pod. Atunci el semnalizase, oprise în locul de avarie de pe pod și o rugase să iasă. Ea crezuse că vrea să admire luminițele de pe apă.
Mihai se lăsase pe genunchiul drept. Cutiuța se deschisese. Un inel subțire de aur, cu o piatră cât un bob de mazăre, strălucea portocaliu sub lampa podului.
— Andreea, vrei să fii soția mea?
Ea țipase de bucurie și se repezise să-l îmbrățișeze. Din mișcare, cotul ei lovise mâna lui. Inelul zburase, se lovise de marginea de beton, rulase un metru și căzuse în gol.
Ultimul lucru văzut de ei fusese sclipirea, apoi nimic.
Mihai se aruncase spre bară. Andreea îl prinsese de mânecă exact când bărbatul punea piciorul pe margine. Îl trase înapoi și căzură amândoi pe asfalt. El rămase cu palma pe bitum, cu respirația tăiată. Ea își ținu gura cu dosul mâinii, ca să nu urle.
Sub pod, o cioară bătrână plutea pe lângă grinzile ruginite. Văzu sclipirea când trecu pe lângă cablurile de susținere. Se răsuci în aer, căzu un metru și prinse inelul în cioc. Bătu din aripi și ateriză pe o bară de întreținere.
Îl cunoștea pe Mihai. Îl văzuse iarna trecută, când bărbatul îi aruncase pe pervaz o bucată de cozonac. Atunci ea îl notase doar ca „omul de la etajul trei, cu Logan alb și miros de cafea”. Acum era altceva: un prost care stătea în genunchi pe pod, cu fața între palme, iar femeia îl trăgea de umeri.
Cioara strânse inelul mai bine în cioc și zbură spre plopul din curtea blocului 7.
Pe banca de sub plop, un motan mare și slab dormea cu coada peste nas. Avea blana mată, o cicatrice pe burtă și un petic de păr ars pe spate. Cioara ateriză lângă el și puse inelul pe lemn.
— Trezește-te, peticosule.
Motanul întredeschise un ochi. — N-am nimic. Sunt flămând. Nici măcar un șoarece n-am prins azi.
— Ai prinde tu ceva dacă ai vrea. Dar stai întins ca un covor. Îți fac eu rost de mâncare. Multă. Și caldă. Dar mai întâi, faci un lucru pentru mine.
— Ce lucru?
— Mâine dimineață stai în fața scării B. Ții inelul ăsta în gură și nu-l scapi. Când vine omul cu Logan alb, te apropii de femeie. O lași să ți-l ia din gură.
— Și dacă îl înghit?
— Atunci nu mai ai nevoie de mâncare.
Motanul se uită la inel. Îl mirosi. — E aur. Cine pierde așa ceva?
— Un om care nu știe să țină lucrurile importante. Hai, dormi puțin. Mâine e zi mare.
Dimineața, în jurul prânzului, Andreea și Mihai coborâră din Loganul alb. Fata nu dormise mai deloc. În geantă avea un contract de muncă semnat cu o firmă de logistică din București. Trebuia să se prezinte luni, peste trei zile. Îl ținea acolo ca pe o scăpare: nu-i spusese încă lui Mihai că ar putea pleca din Brăila.
În fața blocului, motanul stătea în mijlocul aleii. În gură, un obiect care sclipea.
Andreea se opri la doi pași. — Mihai… uită-te.
— Lasă, e o cutie de la vreun câine. Hai sus.
Andreea se aplecă. Motanul nu fugi. Îi tremurau labele, dar rămase. Ea întinse mâna și scoase din gura lui un inel subțire, cu o piatră mică.
Îl ridică spre lumină. Mihai rămase cu gura deschisă.
— Nu se poate, șopti el.
Andreea întoarse inelul pe toate părțile. Zgârietura mică, de lângă piatră, era tot acolo. Era inelul lui. Fata îl strânse în pumn și, fără să spună nimic, trase fermoarul genții. Scoase contractul. Îl rupse în două, apoi în patru. Bucățile căzură în coșul de gunoi de lângă scară.
— Ce faci? întrebă Mihai.
— Îmi iau inelul. Și pe tine. Am sunat deja la primărie, la stare civilă. Am cerut data de 15 august, ora patru.
Mihai se uită la ea. Apoi îl prinse pe motan, îl ridică în brațe și îl strânse la piept, fără să se ferească de blana murdară.
— De unde ai tu inelul, peticosule? zise el.
Motanul nu răspunse. Doar închise ochii.
Pe plop, cioara își schimbă greutatea de pe un picior pe altul. Văzuse totul. O mânca o enervare caldă, ca o piatră mică sub coajă. Apoi se uită la cer. În curte, un vecin arunca resturi de pâine pe jos. Cioara zbură, luă o bucată mare și o duse pe banca de sub plop. O așeză lângă motan.
— Pentru tine, eroule.
Motanul ridică botul și prinse pâinea cu laba.
Din bucătăria de la etajul trei se auzea apa curgând. Andreea pusese ibricul pentru cafea. Mihai stătea la geam, cu motanul în brațe, și privea spre plop. Pe pervaz, cioara se așeză încet, ciugulind firimiturile. Andreea veni lângă el și lăsă pe pervaz un ou fiert, tăiat în jumătate.
— Pentru cioara, spuse ea. Să nu rămână nimeni flămând.
Mihai zâmbi. — E a noastră acum, nu? Și motanul, și cioara.
Andreea nu răspunse. Turnă cafeaua în două cești. Cea a lui Mihai avea o crăpătură veche, exact ca inelul. Dar nu-l schimba nimeni.
