Lenuța fusese buricul pământului în casa părinților ei, pe strada Teilor din Pitești. Când își băga ceva în cap, nu-i scotea nimeni căciula. Tataie, bunicul ei, clătina din cap când o vedea cum calcă în picioare sfaturile adulților și le spunea părinților, Doynei și lui Neagu, că fata o să-i scoată peri albi. Dar ei râdeau, îngăduitori: așa-s tinerii azi, se răzvrătesc, apoi se așază.
Lenuța avea șaisprezece ani și jumătate când și-a anunțat părinții că se mută cu băiatul pe care-l iubea. Cosmin avea nouăsprezece, învăța la o școală profesională și-noaptea descărca marfă într-o hală de pe centură. Părinții au refuzat categoric, dar fata și-a luat un rucsac și-a plecat de acasă exact în noaptea de Înviere, când blocul mirosea a drob și cozonac. Doyna a stat în pragul ușii până a auzit ușa liftului închizându-se. A doua zi n-a scos o vorbă, doar a spălat vasele de două ori.
Lenuța și Cosmin stăteau într-o garsonieră la parter, pe o alee cu tei, unde apa se scădea din pereți. Fata era înnebunită după el: gătea ce apuca, freca dușumeaua până la epuizare, îi aștepta întoarcerea ca pe un eveniment. Dar Cosmin avea un viitor deja scris: urma să plece în armată. Când a venit ordinul — marinar pe „Mircea”, trei ani — Lenuța s-a întors acasă, însărcinată și furioasă. S-a încuiat în camera ei de adolescentă, între afișe cu Phoenix și un atlas geografic din liceu.
Primele două luni de sarcină au fost un chin. Stătea pe pat, cu palma pe burtă, și plângea fără sunet. A renunțat la liceu și s-a transferat la seral. Scrisorile veneau din ce în ce mai rar, până au încetat complet. Când Lenuța a împlinit șapte luni, mama lui Cosmin i-a bătut la ușă cu o pungă de scutece și o jumătate de leafă într-un plic. Fata nici n-a deschis ușa; s-a uitat prin vizor, a întors spatele și s-a dus în bucătărie să pună ibricul. Bătrâna a lăsat punga pe preș, cu un oftat pe care-l auzi și-acum.
A născut într-o noapte cu viscol, la maternitatea din centru. Pe fetiță a numit-o Ilinca. Când a văzut-o prima dată, roșie și zbârcită, Lenuța a simțit cum îi crapă pieptul de dragoste — un sentiment neașteptat, dureros și minunat în același timp. Și-a spus că bărbații pot să vină și să plece; copilul ăsta o să rămână.
La grădinița de cartier unde s-a angajat după ce și-a luat diploma de educatoare, Lenuța era respectată. Copiii o iubeau, iar părinții o lăudau pentru felul ei calm și corect de a-i ține în frâu. Ilinca stătea în grupa ei; când fetița adormea la prânz, Lenuța o privea cum respiră, cu un deget pe mânuța ei mică, și-și promitea că n-o să-i lipsească nimic.
Timp de trei ani n-a avut nicio știre de la Cosmin. Primise doar o carte poștală din Constanța, pe care scria „Sunt bine. Drumul e lung”. Atât. O ținea într-un sertar, sub caietul de notițe, fără s-o arate nimănui.
Într-o după-amiază de septembrie, Lenuța o luase pe Ilinca de la grădiniță și se oprise la locul de joacă din Parcul Ștrand. Era cald, frunzele încă verzi, iar fata se băga în nisip cu o găletușă. Pe alee a apărut un grup de soldați în permisie. Lenuța n-a dat atenție până când unul dintre ei s-a oprit fix în fața ei. Inima i s-a oprit. Cosmin. Bronzat, tras prin inel, cu o verighetă subțire pe mână.
— Ai venit, a șoptit ea fără să se ridice de pe bancă.
— Permisie, a răspuns el. M-am însurat.
— Văd.
Ilinca s-a apropiat și s-a oprit lângă genunchii mamei, cu un castel de nisip pe un șervețel.
— E a mea? a întrebat Cosmin, iar glasul lui n-avea căldură, doar o jenă stângace.
Lenuța a ridicat ochii spre el.
— Nu. E a mea. Doar a mea. Și a altcuiva care-a știut să rămână.
El a dat să spună ceva, dar s-a răzgândit. Un tramvai a trecut huruind pe bulevardul Republicii. Lenuța s-a ridicat, i-a întins mâna Ilincăi și-a pornit spre casă. N-a mai întors capul. Când a ajuns pe scara blocului, și-a dat seama că inima nu-i bătea mai tare. Nu simțea furie. Doar o ușurare stranie, ca atunci când scoți de pe umeri o haină udă.
Seara, la o cană cu ceai de mușețel, Doyna i-a zis încet:
— Ai fost curajoasă.
— Nu, mamă. Doar am înțeles ceva. Că n-am ce căuta pe urmele cuiva care a plecat demult.
La grădiniță, viața mergea înainte. Un bărbat pe nume Andrei, șofer la firma care aproviziona cantina, o căuta pe Lenuța mai des decât era nevoie. Aducea lădițe cu lactate și stătea la taifas în curte, sprijinit de duba lui albă. Era un tip înalt, cu mâinile mari și un fel de sfială veche, de om crescut la țară lângă Buzău. Într-o zi i-a lăsat Ilincăi o cutie cu creioane colorate nemțești, fără să spună un cuvânt, și fata a fost în culmea fericirii.
— Nu mă grăbesc, i-a spus el Lenuței când ea l-a întrebat direct ce așteaptă de la ea. Ai un copil, ai o viață. Eu nu fug nicăieri.
Lenuța l-a poftit la masă într-o duminică. Andrei a venit cu un buchet de crizanteme galbene și o sticlă de vin de la un cunoscut din Dealu Mare. Tataie i-a pus întrebări de o oră, iar la final i-a spus Doynei, în bucătărie, că „ăsta e om, nu ca altul”.
— E liniștit, a zis Doyna.
— Mie-mi place cum tace, a adăugat bunicul.
Când Lenuța i-a spus că s-au hotărât să se căsătorească, Doyna a lăsat polonicul să cadă în cratiță.
— Civil? a întrebat ea, cu glas strâns.
— Și religios. La biserica de lângă parc.
— Slavă Domnului, a oftat mama.
Nunta a fost simplă, cu sarmale și muzică la acordeon. Ilinca a dansat până i s-au încâlcit fundele și a adormit pe genunchii bunicului. Andrei i-a promis Lenuței că o învață pe Ilinca, când va fi mai mare, să meargă pe bicicletă. I-a promis în șoaptă, într-un colț al sălii, și Lenuța a simțit că acolo, în vorba aceea măruntă, stătea tot angajamentul lumii.
S-au mutat într-o casă de pe strada Viilor, cu vie pe spalier și un coteț pentru găini. Lenuța a născut un băiat, pe care l-au botezat Tudor. Când a ieșit din maternitate, Andrei a venit s-o ia cu o mașină veche, Dacia 1310, dar spălată, lustruită și cu panglici albastre. Bebelușul dormea, Ilinca țopăia pe banchetă, iar Lenuța a închis ochii și-a tras aer în piept. Nu visase niciodată la un asemenea tablou.
Primăvara următoare, poștașul i-a adus o scrisoare. De la Cosmin. Cerea să vadă fata. Spunea că soția lui pierduse o sarcină, că fuseseră pe la mănăstiri, că acum înțelegea ce pierduse. Lenuța a citit scrisoarea de două ori, apoi i-a arătat-o lui Andrei.
— Tu ce simți? a întrebat-o el.
— Nimic. Dar nu știu ce e corect.
Andrei i-a pus mâna pe umăr.
— Nu există corect. Există doar ce hotărăști tu. Eu o s-o cresc pe Ilinca oricum. E copilul nostru. Dar ea are dreptul să știe cine e tatăl ei biologic.
Lenuța l-a lăsat pe Cosmin s-o cunoască pe Ilinca, dar numai în prezența ei și numai în parc, în locuri neutre, o dată pe an. Fără cadouri scumpe, fără promisiuni.
Prima întâlnire a fost stângace. Ilinca s-a uitat la străinul din fața ei, i-a întins o figurină de ponei și a întrebat:
— Tu cine ești?
Cosmin a înghețat. Lenuța i-a răspuns în locul lui, cu glas liniștit:
— E un vechi prieten de-al meu, puiule.
După ce au plecat, Lenuța a deschis plicul pe care Cosmin i-l strecurase în geantă. Conținea o sumă de bani — cinci mii de lei. I-a privit o secundă, apoi i-a pus la loc, a sigilat plicul și a doua zi l-a trimis prin poștă înapoi, cu mențiunea „destinatar necunoscut la această adresă”. Nu avea nevoie de bani. Avea un cont de economii deschis pentru Ilinca de către Andrei, în care se strângeau deja banii pentru facultate.
Când Doyna a întrebat-o de ce i-a returnat, Lenuța a răspuns simplu:
— Pentru că timp de unsprezece ani n-am primit nimic. Nici un cuvânt, nici o completare. Acum avem tot ce ne trebuie.
Seara, Lenuța a scos din sertar vechea carte poștală pe care scria „Sunt bine. Drumul e lung”. A rupt-o în patru și a aruncat bucățile în soba din bucătăria casei de pe strada Viilor. Afară, Andrei o învăța pe Ilinca să pedaleze, iar țipetele ei vesele se auzeau până-n vie. Lenuța a închis ușa sobei și s-a dus să-i vadă.
