La automatul CFR de lângă peronul 3, am apăsat „o persoană, clasa a II-a, Constanța, plecare 14:35". Prețul a fost 168 de lei și 70 de bani. Am plătit cu cardul, am aprobat tranzacția și am așteptat șapte secunde. Biletul portocaliu a ieșit dintr-o fantă. Pe chitanță scria M. Popescu. Era numai numele meu. Am luat o cafea lungă de la automatul de lângă scara spre peron; 9 lei, fără zahăr. Câinele gării, un amestec de amstaff cu maidanez, dormea pe o lesă de funie lângă un cărucior de bagaje. Mirosea a motorină și a lipie caldă de la chioșcul din colț. Nu mi-am aprins telefonul.
Cu patru zile mai devreme, Călin a intrat în bucătăria apartamentului de pe strada Horea unde stăm cu chirie de nouă ani. Era marți, puțin după ora șase. Mi-a pus rucsacul de muncă pe un scaun și a zis: „Am vorbit cu doamna Codruța. Concediul tău nu mai poate fi aprobat." Am lăsat polonicul în oala cu ciorbă de perișoare. „Adică?" „Vin tanti Leontina, nea Nelu și Denis de la Bârlad, de vineri. Stau o săptămână. Nu avem cum să-i lăsăm singuri." „Călin, aveam bilet și cazare plătită împreună cu Anca." „O suni tu, spui că mai mergeți altă dată." A deschis frigiderul și a scos o bere. „Nu face atâta caz. E doar o vacanță."
Ciorba a dat în foc chiar atunci. Am stins ochiul aragazului. Nu cred că a observat.
Vineri seara, când a sunat interfonul, eu terminasem de șters podeaua. Tanti Leontina a intrat prima, cu două sacoșe de rafie. A zis „Noroc", nu „bună seara". Nea Nelu a lăsat valijoara chiar în hol, în fața ușii de la baie. Denis, nouăsprezece ani, nu și-a ridicat ochii din telefon. Călin i-a pupat pe toți și a zis: „Mara a făcut sarmale." Tanti Leontina m-a bătut pe umăr: „Fata e harnică, bravo." M-am dus la chiuvetă. Am spart un pahar. „Mă numesc Mara", am zis, dar nimeni n-a răspuns.
Sâmbătă, la micul dejun, mătușa a cerut ouă ochiuri, nu fierte. Nea Nelu a cerut telemea de capră, deși eu cumpărasem de vacă. Denis a cerut „ceva cu bacon, dacă ai". Am răspuns că am doar cașcaval. Călin mi-a făcut semn cu obrazul: „Du-te repede la magazin." Am pus pe mine bluza, am coborât trei etaje pe scări pentru că liftul era blocat la etajul patru. La Mega Image din colț, am plătit 37 de lei pe ouă, telemea, bacon și o pâine. Când m-am întors, niciunul nu se ridicase de la masă.
Duminică, am spălat rufe. Luni, am gătit două feluri: supă de pui și niște frigărui. Marți, tanti Leontina a intrat în dormitorul nostru fără să bată. O probea una dintre rochiile mele de la evenimente. „Mă strânge aici", a spus, trăgând de fermoar. „Tu ești mai slabă." Am vrut să spun ceva. Am strâns o cârpă până când mi s-au albit încheieturile. Ea a ieșit și a lăsat rochia mototolită pe pat.
Miercuri seara, Călin și Nea Nelu se uitau la meci. Denis stătea pe balcon și vorbea la telefon. Tanti Leontina a deschis dulapul din hol, a scos borcanul cu compot de vișine și l-a pus pe masă fără să întrebe. Am sunat-o pe Anca. Mi-a răspuns de la malul mării. Am închis înainte să aud cum urla muzica în fundal.
A patra zi, adică sâmbătă dimineața, am deschis dulapul mare din dormitor. Nu știu de ce am scos valiza, nu planificasem nimic. Am pus trei rochii, cartea de pe noptieră, trusa de pictură și broderia începută în acea iarnă în care Călin a spus că hobby-urile mele sunt mofturi. Am pus și actele, laptopul, încărcătorul. Am închis fermoarul. Când am ridicat valiza, Călin stătea în ușă.
„Ce faci?" „Plec la Vama Veche." „Nu poți pleca. Ai musafiri în casă." „Nu eu i-am invitat." „Mamă, ce-o să zică tanti Leontina?" Am scos telefonul din buzunar, am deschis aplicația CFR și i-am arătat biletul electronic. „Trenul de la 14:35. L-am plătit cu cardul meu. Cazarea la Pensiunea Fluturelui e confirmată, am sunat ieri, camera e încă liberă. Am achitat 90 de lei avansul." Călin a râs scurt. „Dacă pleci acum, nu găsești nimic la întoarcere." Am ridicat mânerul valizei. „E în regulă."
Am ieșit din bloc. Pe strada Horea, un bătrân cu o Dacia Logan vopsită cu pensula încărca peturi în portbagaj. La stația de tramvai, doi copii mâncau covrigi cu sare. Tramvaiul 101 a venit după cinci minute. Nu m-am întors.
În tren, am stat pe locul 42, la geam. Am deschis cartea, dar am citit aceeași propoziție de patru ori. La Sighișoara, o femeie cu coș de gogoși a întrebat dacă vreau. Am cumpărat una, 6 lei. A fost caldă și unsuroasă. Am adormit cu fruntea pe rucsac.
La Constanța, am prins maxi-taxiul de Vama Veche. Am ajuns seara. Pensiunea mirosea a tei și a var. Patul avea o cuvertură albastră cu margine cusută. Dimineața, am mers pe plajă fără telefon. Valul mi-a luat papucii din mână o dată, dar i-am recuperat. Am râs singură. Un vânzător de porumb fiert mi-a spus că „doamna singură primește porumb mai mic". I-am răspuns că îl vreau pe cel mare. Mi l-a dat cu 7 lei. Era dulce.
Nimeni nu avea nevoie de ceva de la mine. Timp de cinci zile, am pictat acuarele proaste, am citit și am mâncat când s-a răcit supa, nu când se așeza altcineva la masă. Seara, am sunat-o pe Anca. Nu m-a certat. „În sfârșit", a zis.
M-am întors acasă miercurea următoare. Apartamentul mirosea a hoinari și a mucegai. Tanti Leontina plecase. Călin spăla vasele când am intrat. S-a oprit. „Ai venit." Am pus valiza jos. „Am venit să-mi iau niște cărți." A stors buretele în chiuvetă. „Ai de gând să…?" „Nu. Dar lucrurile nu mai pot fi la fel." Nu am ridicat vocea. Am deschis frigiderul: pe raftul de sus stăteau trei caserole mucegăite. Le-am aruncat în sacul de gunoi. Am plătit factura la lumină de pe telefon, 187 de lei, și am schimbat lenjeria de pat.
Lunile următoare au fost altfel. Nu pot spune că Călin s-a transformat peste noapte. Nu a cerut iertare în genunchi. Dar nu mi-a mai spus „mai întâi tu, că ești acasă". Într-o seară, m-a întrebat dacă mă mai duc la pictură. I-am răspuns că mă duc sâmbăta la ceramica din Mărăști, cursul de 180 de lei pe lună. „Bine", a zis. Atât.
Am învățat să spun „nu" fără să dau explicații. Am ieșit cu Anca de trei ori. O dată, am stat la o cafenea până la ora zece, fără să mă simt vinovată. Am cumpărat bilete la un film francez și am mers singură. Am plătit 27 de lei pe un popcorn mic și nu l-am împărțit cu nimeni.
Sâmbăta trecută, am deschis laptopul pe masă. Călin era în bucătărie. Am intrat pe site-ul pensiunii, am ales camera cu balcon, două nopți, exact douăzeci și unu de mai. Prețul afișat era de 260 de lei. Am apăsat „Rezervă". Am introdus cardul. Pe ecran a apărut mesajul „Plata a fost acceptată". Am printat confirmarea și am pus-o pe colțul mesei.
Călin a venit cu o cană de cafea. „Ce e asta?" „Rezervarea mea." A luat hârtia, a întors-o pe ambele fețe. „A mea?" „A ta nu există. Dacă vrei să mergi, ia-ți bilet." Am deschis aplicația căii ferate și i-am arătat prețul biletului de la Cluj la Constanța: 168 de lei și 70 de bani. „Același preț", am spus. „Dar plătești tu." S-a uitat la telefon, la mine, apoi la hârtie. A scos cardul lui din portofel. A băgat datele. A așteptat codul de confirmare. Telefonul a vibrat o dată. „Am plătit", a zis. Am aprobat tranzacția și pe a mea de cealaltă parte a mesei. Aparatul de rezervări a scos o altă foaie, cu numele lui: C. Popescu.
Am pus cele două hârtii una lângă alta pe masă. Nu erau identice. Apartamentul de pe strada Horea încă mirosea a făină proaspătă de la plăcinta pe care o scosesem din cuptor. Câinele gării a lătrat undeva departe. Călin a luat o înghițitură de cafea și a spus: „Data viitoare alegem împreună." Am ridicat din umeri. „Data viitoare alegem. Dar fiecare plătește partea lui."
