Am ținut minte toată viața noaptea aia. Nu pentru că a fost grea, ci pentru că a fost prima noapte în care am înțeles ce înseamnă cu adevărat să fii singur. Nu singur de mine – singur cu două suflete de două zile care plângeau înfundat, învelite într-o pătură prea mare pentru ele, pe bancheta din spate a Daciei Logan. Le lăsasem acolo cinci minute, cât să intru în farmacia non-stop de lângă Gara de Nord din Brașov. Era 23:45 și afară erau minus opt grade. Cinci minute. Când m-am întors, geamul era aburit de respirația lor. Ioana și Daria. Două nume pe care Carmen, fosta mea soție, le alesese dintr-o carte și le uitase într-un bilet scurt, lăsat pe masa din bucătărie, lângă biberoanele goale. „Andrei, eu nu pot. Nu sunt făcută pentru asta. Îmi pare rău.” Atât. Fără virgule, fără un număr de telefon.
Optsprezece ani mai târziu, stăteam într-o sală de evenimente din centrul Brașovului, cu o cravată prea strâmtă și un pahar de șampanie pe care nu-l băusem. Era seara deschiderii oficiale a atelierului nostru de flori, „Bobocii de Mai”. Un nume pe care fetele îl aleseseră după ce bătuseră la ușa băncii de zece ori până să obțină creditul de 50.000 de lei pentru chiria de 1.200 de euro pe lună. Ioana, cu mâinile pline de bătături de la sârmă și foarfece, aranja ultimele buchete de 35 de lei pe masa principală. Daria verifica microfonul, chicotind cu unul dintre colegii ei de la facultatea de design interior.
Eu priveam totul de lângă tejgheaua cu prăjituri. Mă simțeam ca un portar la un meci de Liga Întâi. Nimeni nu se uită la el, dar fără el, toți ar intra pe teren încălțați cu șosete.
Și-atunci, exact când Daria se pregătea să spună primul mulțumesc oficial, ușa de la intrare s-a deschis cu un sunet metalic, ca unghia pe tablă. Am văzut-o și am simțit cum mi se golește stomacul. Carmen. Stătea acolo, încrustată într-o rochie albastră, ținând două cutii de cadouri legate cu panglici de satin. Arăta mai bătrână, dar ochii ei aveau aceeași sclipire de neliniște pe care o țineam minte din seara în care plecase. Mirosul de parfum, ceva scump, a ajuns la mine înaintea ei.
Sala s-a liniștit. Nu pentru că o cunoștea cineva, ci pentru că apariția ei avea o greutate teatrală care n-avea ce căuta într-o seară a fetelor mele. Ioana a încremenit cu un buchet de bujori în mână. Daria a lăsat microfonul jos, privindu-mă pe mine cu o întrebare mută. Carmen a zâmbit, un zâmbet umed, și a făcut un pas spre scenă.
— Felicitări, fetelor mele. Am venit să vă ofer un cadou. Un început nou, a spus ea, cu o voce pe care încerca s-o facă emoționată, dar care suna a recitativ prost repetat. — Pentru noua voastră afacere.
Am văzut-o pe Ioana cum strânge foarfecele de sârmă. Am văzut-o pe Daria cum ridică din nou microfonul. Nu am intervenit. Nu mai era treaba mea să intervin. Locul meu fusese lângă ele când plângeau, nu acum, când erau gata să-și scrie singure finalul.
Ioana a luat microfonul cu ambele mâini. Transpirația îi făcuse palmele lucioase, dar vocea ei a răsunat atât de clar, încât am auzit-o vibrând în paharele de cristal. Toți cei patruzeci de invitați au amuțit.
— Înainte să acceptăm orice cadou… credem că oamenii de aici merită să știe adevărul.
A tras aer pe nas. S-a uitat o secundă la Daria. Daria a dat din cap, scurt.
— Nu, vă rog, acum e rândul nostru să vorbim.
Carmen a încercat să facă un pas în față, dar s-a lovit de un scaun. S-a oprit. Am văzut cum își mușcă interiorul obrazului.
— Toată viața noastră am auzit o singură poveste. Nu de la tata. Tata n-a vorbit niciodată urât despre tine.
Vocea Ioanei era tăioasă, fără inflexiuni. Mâinile ei, cu degetele pline de tăieturi mici de la sârmă, țineau microfonul nemișcat.
— Ne-a spus doar că omul face alegeri, a completat Daria, mai moale, dar cu un colț al gurii zvâcnindu-i. Și că trebuie să învățăm să trăim fără să urâm.
Carmen a deschis gura.
— Fetele mele dragi, eu am venit să repar…
— Optsprezece ani fără telefoane?
Izbucnirea Ioanei a tăiat aerul. Fără anaforă. Fără simetrie. Doar o întrebare care a rămas suspendată.
— Optsprezece ani fără o felicitare de Crăciun, a adăugat Daria, mai încet, aproape pentru sine.
Directorul băncii care ne aprobase creditul, invitat la eveniment, își fixa privirea în podea.
— Când eram mici și vedeam fetele cu mamele lor la școală, plângeam. Tata stătea lângă noi până adormeam. Ne cânta „Somnoroase păsărele” cu vocea aia răgușită de la strung. Și dimineața era deja plecat la fabrică.
Ioana a înghițit. Transpirația îi curgea pe tâmplă.
— Când am avut primul spectacol de dans, tata și-a luat concediu fără plată. A stat patru ore pe un scaun de plastic, filmând cu un Huawei cu ecranul crăpat.
Daria a preluat, aproape fără pauză.
— Și când am avut varicelă, dormea pe jos, lângă pat. Să ne pună gheață pe frunte. Se trezea din oră în oră.
Am simțit cum mi se umezesc ochii. M-am forțat să respir pe nas.
Carmen se legăna ușor pe tocuri. Avea ochii ficși, fără să clipească. A șoptit:
— Am făcut greșeli. Eram tânără, speriată…
— Și noi am fost copii.
Daria a spus-o atât de simplu, încât microfonul a prins doar jumătate din frază. Restul s-a pierdut în tăcerea din sală.
— Așa că astăzi, a reluat Ioana, ridicând vocea, nu vrem să vorbim despre cine a plecat. Vrem să vorbim despre cine a rămas.
S-a uitat la mine. S-au uitat amândouă la mine. Și dintr-o dată, toată sala s-a întors. Directorul băncii s-a ridicat în picioare. Chelnerul cu tava cu vin a lăsat-o jos. Nu aplaudau afacerea. Aplaudau altceva.
M-au chemat pe scenă. Am urcat cu genunchii slabi. Daria a luat atunci una dintre cutiile de cadouri din mâinile Carmenăi. Nu a deschis-o. A așezat-o pur și simplu lângă un ghiveci, ca pe un ambalaj gol. Ioana a luat-o pe cealaltă și a pus-o la fel, fără grabă, fără violență.
— Cadourile nu cumpără optsprezece ani. Vopseaua de pe pereți, da. Trei saci de ciment, da. Nopțile nedormite, nu.
Am văzut exact momentul în care Carmen a înțeles că e invizibilă. Și-a tras poșeta mai aproape de piept și a început să dea pași mici în spate, spre ușă.
Daria a scos atunci din buzunarul sacoului bleumarin un plic. Pe el scria, cu scrisul ei de mână, un singur cuvânt: „Tata”. L-a deschis în fața microfonului. Vocea i-a tremurat abia la ultimele cuvinte.
— „Pentru omul care nu ne-a ales o singură dată. Ne-a ales în fiecare zi. Când eram mici și bolnave, când am crescut și eram dificile, când am greșit și ne-am cerut scuze. Semnat: Fetele tale, care nu mai au nevoie de altcineva.”
Sala a izbucnit. Aplauzele n-aveau să mai contenescă. M-au luat în brațe pe amândouă. Cele două femei care conduceau acum o afacere, cu păr mirosind a bujori și a sudoare.
Când am ridicat privirea peste umărul Dariei, am văzut-o pe Carmen strecurându-se pe ușa de la intrare. Umbrele de afară au înghițit-o. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost fața ei. Nu era nici tristă, nici furioasă. Era goală.
Mai târziu, afară, în parcare, Daria număra încasările — 2.300 de lei — în timp ce Ioana ștergea ultimele frunze de pe bancheta din spate a aceleiași Dacii Logan, cu numărul de BV înmatriculare. Am pornit motorul. Pe bancheta din spate, geamul s-a aburit din nou de la respirația lor, dar de data asta nu plângea nimeni. Râdeau.
