Ioana a notat totul în carnețel: la ce oră să plece, unde să parcheze, ce flori să cumpere. Pe fotograful Vlad îl găsise singură — băiatul unei colege de serviciu, făcuse poze la botezul nepoatei ei și ieșiseră bine, fără pretenții de vedetă.
Rochia și-a ales-o trei zile. Roșie, festivă. Nu, mai mult — ea aștepta nepotul ăsta din clipa în care fiul ei, Radu, a adus-o pe Ilinca la cunoscut. Până atunci băiatul avusese numai relații scurte, dar cu Ilinca s-a văzut imediat că e altfel: fata a strâns farfuriile după masă fără să i se ceară, iar când a văzut fotografia bunicului pe comodă a întrebat cum îl cheamă.
Bunicul se numea Constantin. Ioana visa să audă numele ăsta la nepot. Nu ceruse voie — era sigură. Când Ilinca a rămas însărcinată și ecograful a arătat băiat, Ioana a plâns de fericire și a sunat-o pe sora ei, Viorica, înainte să-și șteargă lacrimile.
— Ioana, fată, întreabă-i de nume, i-a zis Viorica în seara de dinaintea externării. Tinerii de azi aleg singuri.
— Radu s-a sfătuit mereu cu mine, a răspuns Ioana. Noi am vorbit despre asta.
A ajuns la maternitatea Polizu cu un sfert de oră înainte de zece, să prindă loc chiar lângă intrare. Era o dimineață caldă de mai, se auzeau vrăbiile din teii de vizavi și mirosea a tei și a pâine caldă de la chioșcul din colț. Radu venise cu un buchet de trandafiri albi — băiat cuminte. Lângă el, mama Ilincăi, doamna Florica, în taior bej, tăcută, cu un zâmbet blând. Cu ea Ioana nu avea nimic de împărțit.
Dar lângă doamna Florica stăteau două fete. Una înaltă, vopsită roșcat, cu un maldăr de baloane roz cât toate zilele. Râdeau, se îmbrățișau, se pozau între ele și cu Radu.
— Radu, a zis Ioana apropiindu-se, cine sunt?
— Laura și Denisa, colegele Ilincăi. Au venit singure, să-i facă o surpriză.
— Vorbiserăm să fim doar familia.
— Mamă, sunt deja aici. Nu le putem da afară.
Fetele au salutat-o vesel, cea roșcată s-a băgat imediat în brațe la ea:
— Dumneavoastră sigur sunteți bunica! Ce eleganta sunteți!
Ioana a zâmbit politicos și s-a tras puțin într-o parte. Fetele filmau totul cu telefoanele, îl puneau pe Radu să stea ba într-un fel, ba în altul, apoi cu doamna Florica. Doamna Florica râdea și nu refuza nimic. Ioana stătea în capăt, acolo unde soarele bătea direct în obiectiv, și se uita cum locul ei din cadru e luat de niște străine cu baloane roz.
La zece fără cinci i-a scris lui Vlad: „Am plecat mai devreme.” Răspunsul a venit imediat: „Doamnă Ioana, blocaj total pe Ștefan cel Mare, ajung în douăzeci de minute, îmi pare rău.” A pus telefonul în geantă și n-a mai răspuns.
A ieșit o asistentă tânără, cu halat bleu și zâmbetul acela profesionist pe care îl au oamenii care scot zilnic copii la părinți. În brațe ținea un plic alb cu un nou-născut. În spatele ei venea Ilinca — palidă, slăbită, cu o față cu totul nouă. Fața aia pe care o au oamenii care au trecut prin ceva mare și încă nu au apucat să priceapă ce li s-a întâmplat.
Doamna Florica și-a dus mâinile la piept. Ioana a făcut un pas în față, repede, înainte să apuce să se gândească. A întins brațele spre plic — firesc, așa cum întinzi brațele spre un lucru pe care l-ai așteptat unsprezece ani.
Asistenta a zâmbit politicos și a întors ușor umărul:
— Bunica, nu vă grăbiți. Mai întâi tati.
Doamna Florica plângea îmbrățișându-și fata. Ioana a rămas cu mâinile coborâte. Apoi Radu i-a dat copilul Ilincăi. Vlad a sosit gâfâind, și-a cerut scuze, a început să aranjeze lumea pentru fotografii. Fetele Ilincăi s-au băgat în cadru, firesc, ca și cum acolo le era locul. Vlad s-a uitat prin vizor, apoi a spus delicat:
— Poate ne mai așezăm o dată, să încapă toată lumea?
— Hai să facem așa, a zis roșcata și s-a lipit imediat de Ilinca.
După aceea, Vlad a pozat separat: pe Radu cu Ilinca, pe Ilinca cu mama ei. Ioana aștepta să fie strigată. Vlad a făcut două cadre cu ea și cu Radu, apoi s-a întors spre Ilinca:
— Ilinca, dar cum l-ați numit? N-ați spus nimănui!
Ilinca a ridicat capul și a zâmbit.
— Matei.
Ioana a auzit cuvântul și câteva secunde n-a înțeles. Nu știa de unde vine, ce caută aici, cine l-a adus.
— Matei, a repetat Ilinca. Ne place. Și lui Radu i-a plăcut.
— Dar noi vorbiserăm de Constantin. După bunicul.
— Doamnă Ioana, a zis Ilinca liniștit, noi nu vorbiserăm nimic. Dumneavoastră vorbiserăți. Radu și cu mine am hotărât împreună.
Radu se uita într-o parte, dincolo de parcare, spre parcul cu tei.
— Radu, a zis Ioana încet.
— Mamă, e un nume frumos, a răspuns el fără să se întoarcă.
Nici ea nu mai știa de unde a pornit. Parcă roșcata a zis ceva vesel, că Matei e nume vechi, nume de voievod, ce frumos, și a râs. Și râsul ăla ușor, străin, tocmai în ziua aceea, tocmai în clipa aceea, i-a crăpat ceva în piept.
— Unsprezece ani, a zis Ioana.
Vorbea încet, aproape calmă.
— Unsprezece ani am așteptat ziua asta. Nici măcar numele nu l-ați întrebat. Eu spuneam — Constantin, după bunicul. Nimeni nu m-a auzit. Ați chemat niște prietene — eu le văd prima dată în viață, se bagă în fiecare fotografie. Fotograful a întârziat jumătate de oră. Și pe mine m-a oprit o străină: „Bunica, nu vă grăbiți.” Nu mă grăbesc. Aștept de unsprezece ani.
Nu voia să plângă, dar lacrimile curgeau deja. Fetele cu baloane se uitau la ea ținând rozul în brațe. Doamna Florica s-a retras tiptil spre mașina ei, fără un cuvânt, ca o persoană care știe când să nu fie de față.
— Doamnă Ioana, a zis Ilinca fără răutate, cu o oboseală adunată în ani, nu în zile. Vă rog. Nu acum.
— Și atunci când? Acasă? Mai târziu? Mereu mai târziu?
— Suntem în parcare. Aici e un copil. Un copil de trei zile. Vă rog.
Ioana s-a uitat la fața mică din plicul alb, la ochii închiși, la năsucul minuscul. Copilul dormea neștiind nimic: nici de nume, nici de fotograf, nici de baloane, nici de unsprezece ani de așteptare.
Radu și Ilinca au urcat în mașina lor cu Matei. Fetele au plecat repede, fără comentarii. Ioana s-a așezat pe bancheta din spate a taxiului, a spus adresa și s-a uitat pe geam tot drumul. În loc de sărbătoare — „bunica, nu vă grăbiți”, un nume străin și lacrimi lângă mașinile altora.
Seara, pe la șapte, a sunat-o Viorica.
— Ei, cum a fost?
Ioana a tras aer în piept.
— Viorica, te întreb direct. Despre nume — ai vorbit tu cu Radu? Sau tu ai vorbit, iar el a tăcut?
— A tăcut, a răspuns Ioana după un timp.
— Păi vezi, a zis sora ei încet.
La opt și jumătate a sunat Radu.
— Mamă. — Glasul îi era vinovat, dar ferm, ca unul care repetase ce are de zis. — Trebuie să-ți spun ceva.
— Noi am hotărât cu Ilinca acum o lună să-l numim Matei. Eu știam. Doar că nu ți-am spus. Am tot amânat.
— Mă, Radu… Și de ce ai amânat?
— Mi-a fost teamă să nu iasă scandal. Am crezut că dacă spunem direct la externare, gata, nu se mai poate schimba nimic.
Ioana a închis ochii. În cameră se auzea doar tramvaiul 32 vâjâind pe șinele din bulevard.
— Radu. Ți-a fost teamă să-mi spui adevărul din timp. Și eu l-am aflat acolo, în fața tuturor, cu fetele alea străine, cu fotograful. Crezi că așa m-ai protejat?
— Nu. Nu te-am protejat. Înțeleg.
— Scandalul tot a ieșit. Numai că nu a ieșit acasă, la un ceai, ci în parcarea maternității. Pricepi diferența?
— Nu îți cer să-mi ceri voie pentru fiecare decizie. Sunteți adulți, e copilul vostru. Dar să-mi spui din timp — nu era prea mult. O singură discuție. Neplăcută, da. Dar una singură.
— Am greșit, a zis el în cele din urmă.
— Mamă, Matei e un nume frumos. Chiar este. Bunicul nu s-ar fi supărat.
— Poate, a răspuns ea. Poate.
Afară era o seară caldă de mai, exact așa cum își închipuise ea ziua asta. Doar că în închipuirea ei nu stătea singură.
S-a dus în bucătărie, a scos făina, untul, a pus zahărul pe masă. Radu, încă de când era mic, înnebunea după plăcinta cu mere pe care i-o făcea de fiecare dată când venea în vacanțe de la Brașov, de la facultate. A frământat aluatul și s-a gândit că mâine, la prima oră, o să ia un autobuz până la piață, să cumpere mere de la țară. Apoi a scris Ilincăi un mesaj:
„Matei e un nume frumos. Iartă-mă pentru azi. Am greșit.”
Ilinca i-a răspuns după vreo douăzeci de minute. Ioana s-a uitat la ecran, a citit de trei ori, pe urmă a pus telefonul pe blatul de lemn și a acoperit aluatul cu un ștergar curat.
Răspunsul scria:
„Totul e bine. Veniți duminică. Matei o să fie bucuros s-o cunoască pe bunica lui.”
A doua zi dimineață Ioana a luat autobuzul până la piața Obor. A cumpărat mere domnești de la o femeie cu basma neagră, a plătit doisprezece lei și a pus plasa pe scaunul de lângă ea. Trecând prin dreptul maternității, nici nu s-a uitat spre parcare. În schimb, s-a uitat la plasele din jur: o bătrână cu cireși, un băiat tânăr cu un pepene mic, o femeie cu flori de câmp. Lumea trăia, cumpăra, se grăbea, și era bine așa.
Duminică, la ușa apartamentului din Drumul Taberei, a intrat cu plăcinta în mâini. Radu a deschis, a luat-o de umeri și a tras-o înăuntru. Ilinca stătea pe canapea cu Matei la piept.
Ioana s-a apropiat, s-a așezat alături și a spus:
— Mi-a fost dor de el. De amândoi.
Ilinca i-a întins copilul. Ioana l-a luat cu grijă, i-a simțit căldura prin scutecul moale. A rămas așa, fără să spună nimic despre nume, fără să pomenească de parcare. Matei a deschis ochii o clipă, a strâns pumnul și i-a prins degetul. Strânsoarea aia mică, fermă, nu semăna cu nimic din ce simțise înainte.
Radu a adus farfurii. Ilinca s-a dus să facă ceai de tei, cules de ea, uscat la cămară, mirosind a vară. Au mâncat plăcintă în tăcere, cu geamul deschis spre seara caldă.
Când au plecat spre casă, Ioana a luat-o pe jos până la stație, deși putea lua tramvaiul. Mergea pe lângă blocurile gri, pe lângă teii înfloriți, și strângea în geantă un bilețel pe care scria, cu scrisul Ilincăi, numărul de telefon al pediatrului și programul de vaccinare. Nu știa de ce îl luase, dar îl avea.
Acasă, a deschis carnețelul în care notase cu atâta grijă ora plecării, locul de parcare, florile. A rupt foaia, a mototolit-o și a pus-o pe masă. Apoi a deschis o pagină nouă și a scris:
„Duminica viitoare — de la 10. Cumpărat: scutece mărimea 1 (două pachete), cremă de galbenele, șervețele umede. De luat și mere pentru plăcintă.”
A pus carnețelul în geantă, lângă cheile de la apartament, și a stins lumina din bucătărie. Pe blat, lângă făină, rămăsese un măr mic, roșu, pe care nu-l mai băgase în plăcintă. L-a luat, l-a mușcat și s-a dus la culcare.
