Mirela Dumitrescu a numărat de trei ori aceleași bancnote înainte să le pună înapoi în plicul maro, deși știa exact suma: nouă mii de lei, chiria pe atelierul de tapițerie de la parter, pe care fiul ei, Vlad, îl plătea în numele ei de doi ani.
Numai că luna asta n-a mai venit s-o ia.
A sunat-o Corina, nora, într-o marți seară, cu televizorul mergând în fundal la un meci de fotbal.
— Mamă Mirela, Vlad e ocupat cu firma. O să trimită banii prin transfer, e mai simplu așa.
Simplu. Cuvântul ăsta o durea mai tare decât dacă i-ar fi spus direct că nu mai vin.
Atelierul era tot ce-i rămăsese de la Nicolae, soțul ei, mort acum șase ani de infarct chiar în magazinul acela, printre role de piele și spumă poliuretanică. Vlad preluase afacerea la douăzeci și opt de ani, fără nicio experiență, doar cu încăpățânarea tatălui său și mâinile mamei care știa să coasă orice. Mirela îi dăduse atelierul cu chirie simbolică, doar ca să rămână în familie, ca fiul să aibă de unde porni.
De doi ani veneau amândoi, Vlad și Corina, în fiecare duminică, la ea acasă pe strada Gheorghe Doja, aproape de Parcul Nichita Stănescu. Mirela făcea sarmale sau o ciorbă de burtă, iar mirosul de foi de dafin și usturoi călit se ținea în bloc până marți. Vecina de la etajul trei, doamna Petrescu, îi spunea mereu în glumă că simte duminica după miros, nu după calendar.
Acum nu mai simțea nimic. Blocul mirosea a rufe uscate pe calorifer și a ceva ars, poate laptele cuiva din vecini.
S-au căsătorit în mai, anul trecut, la o cramă de lângă Buzău. Mirela plătise jumătate din nuntă din economiile ei — patruzeci de mii de lei, tot ce strânsese vânzând bijuteriile mamei sale. N-a zis nimic atunci, a făcut-o cu bucurie. Dar de atunci, ceva s-a schimbat, ca și cum ziua aceea ar fi fost și ultima în care fusese cu adevărat parte din viața fiului ei.
La început au venit tot mai rar. Apoi, deloc.
Mirela a încercat să vorbească cu Vlad direct, la telefon, într-o seară de vineri.
— Vlad, dragule, ce mai faceți? N-ați mai trecut pe la mine de o lună.
— Mamă, avem treabă. Corina are proiecte la firmă, eu sunt cu atelierul. Ne descurcăm greu cu timpul.
— Puteați veni și fără să anunțați. Ca înainte.
— Mamă, nu mai suntem copii. Avem viața noastră.
A închis telefonul și s-a uitat lung la aparatul de cafea al lui Nicolae, cel vechi, cu manetă, pe care nimeni nu-l mai folosea de fapt, dar pe care ea nu se îndura să-l arunce.
Peste două săptămâni a aflat de la o prietenă, Ileana, că a văzut-o pe Corina la restaurantul Caru' cu Bere, în centrul vechi al Ploieștiului — nu, stai, la un local din Ploiești, lângă Halele Centrale, cu părinții ei, sărbătorind ceva. Vlad era acolo, râdea, ridica paharul.
Nu fusese invitată.
Mirela n-a plâns imediat. A stat la masa din bucătărie, cu ceaiul de mentă răcindu-se lângă ea, și s-a uitat pe fereastră la blocul vecin, unde cineva bătea covoare pe balcon, deși nu mai era obiceiul ăsta de ani buni. A stat așa vreo oră, poate mai mult.
A doua zi a sunat-o pe Corina direct.
— Corina, aș vrea să vorbim. Nu ca soacră și noră. Ca doi oameni.
Corina a ezitat.
— Despre ce, mamă Mirela?
— Despre atelier. Despre duminici. Despre voi doi și despre mine.
S-au întâlnit la o cafenea de pe bulevardul Republicii, nu acasă la niciuna dintre ele — teren neutru, cum zicea Corina.
— Mamă Mirela, eu nu vreau să vă îndepărtez de Vlad. Dar de când ne-am căsătorit, simt că fiecare decizie a noastră trece prin dumneavoastră. Chiria atelierului, ziua de naștere a lui Vlad, chiar și unde mergem în vacanță. Vlad vă sună înainte să-mi spună mie ce planuri avem.
Mirela a simțit un nod în gât.
— Nu mi-am dat seama.
— El nu vrea să vă supere. Dar eu am nevoie să fim și noi, doar noi doi, măcar din când în când.
— Și atelierul? De ce nu mai vine să ridice el banii, ca înainte?
Corina a tăcut o clipă, apoi a spus:
— Pentru că de fiecare dată când vine, stă două ore. Și eu îl aștept acasă cu mâncarea rece.
Mirela a înțeles atunci ceva ce nu voise să vadă: nu era vorba de răutate, ci de o luptă tăcută pentru locul lui Vlad, o luptă pe care ea o câștigase fără să vrea, ani de zile, doar prin obișnuință.
A sunat-o pe seară pe Vlad.
— Vino mâine la mine, singur. Am ceva de rezolvat cu tine.
A doua zi, Vlad a venit direct de la atelier, cu mirosul de piele și adeziv încă pe hainele lui. Mirela l-a așezat la masa din bucătărie și a scos din sertar un dosar galben, vechi, cu colțurile îndoite.
— Ce-i asta, mamă?
— Contractul de comodat pe atelier. Vreau să-l schimbăm. De azi înainte, plătești chirie de piață — un mii opt sute de lei pe lună, cât plătește orice chiriaș pe spațiul ăla — direct în contul meu, prin bancă, fără să vii personal. Și vreau ca banii ăștia să meargă într-un cont separat, pe numele tău, pentru ziua în care vrei să te extinzi, poate iei și spațiul de alături.
Vlad s-a încruntat.
— Nu înțeleg. De ce faci asta acum?
— Pentru că timp de doi ani te-am ținut legat de mine prin bani și prin obicei, fără să-mi dau seama. Corina are dreptate: fiecare duminică petrecută aici era o duminică luată de la voi doi. N-am vrut asta, dar așa a fost.
A scos din poșetă un telefon vechi, cu ecranul crăpat în colț, și i-a arătat aplicația băncii, contul ei, unde apăreau, lună de lună, cei nouă mii de lei transferați de Vlad, marcați "chirie atelier". Apoi i-a arătat un alt cont, gol, deschis chiar în dimineața aceea la aceeași bancă.
— De acum, duminicile sunt ale voastre. Eu o să vin când sunt invitată, nu din obicei.
Vlad a rămas tăcut mult timp, învârtind ceașca de cafea fără s-o bea.
— Corina ți-a zis toate astea?
— Corina mi-a zis adevărul pe care tu n-ai avut curaj să mi-l spui. Sună-i acum. Spune-i că duminica viitoare stați doar voi doi acasă, fără nicio invitație de la mine.
Vlad a ieșit pe balcon și a sunat-o pe Corina. Mirela l-a auzit prin geamul întredeschis: "Da, am vorbit cu mama… Nu, e bine, e liniștită… Duminică rămânem noi doi, promit."
Trei săptămâni mai târziu, Vlad a venit singur, într-o miercuri seară, cu o pungă de la brutăria de pe strada lui, cu covrigi cu susan, cei pe care îi mânca din copilărie. N-a stat două ore. A stat patruzeci de minute, i-a povestit despre un comandă mare de la un hotel din Sinaia, apoi a plecat acasă, la Corina.
Duminica următoare, Mirela a primit un mesaj de la Corina: o poză cu o masă pusă pentru trei, cu o farfurie de sarmale — făcute după rețeta Mirelei, dictată la telefon — și mesajul: "Vă așteptăm sâmbătă, dacă vreți, la noi de data asta."
Mirela a pus telefonul jos, lângă dosarul galben închis pe masă, și a zâmbit spre aparatul de cafea al lui Nicolae, cel pe care în sfârșit se hotărâse să-l dea unui vecin tânăr, proaspăt mutat în bloc, care tocmai își deschisese o cafenea mică pe strada Doja.
