Canicula aia de august transformase autogara din Brașov într-un cuptor cu geamuri. Autocarul de Sighișoara întârzia deja de treizeci și cinci de minute, iar panoul cu plecări pâlpâia anunțând aceeași amânare, ca o scuză care se tocea cu fiecare afișare. Lumea se strânsese sub copertina singurei tonete de ziare, iar Elena își făcea vânt cu un pliant publicitar de la o clinică dentară, simțind cum bluza i se lipea de spate.
— Nu mai suport. Mergem înăuntru, a zis Mihaela, prietena ei de-o viață, aruncând un baton de înghețată la coș.
— Unde?
— În buticul ala, "Crêpe și in". Au reduceri și, mai important, au aer condiționat. Am văzut o fustă superbă aseară pe site.
Elena a ridicat din sprâncene. Ea nu intra în magazine de genul ăla. La șaizeci și trei de ani, hainele și le lua din același loc de douăzeci de ani: un magazin pe Republicii, raionul de femei, acolo unde știa exact raftul cu bluzele din bumbac în culori cuminți. Bej. Albastru închis. Gri cărbune. Toate spălate de atâtea ori încât căpătaseră o blândețe de uniformă. Nu le cumpăra ca să-i placă, le cumpăra ca să nu supere pe nimeni.
Mihaela o trăgea deja de mână. Buticul era exact cum se aștepta Elena: mic, prea parfumat, cu manechine care aveau șolduri de adolescentă și o vânzătoare care zâmbea mecanic de lângă casa de marcat. Aerul condiționat bătea din tavan cu o răcoare ușor agresivă.
Elena a început să se plimbe printre umerașe fără speranță. Rochii cu paiete, fuste creion, un maldăr de topuri cu imprimeuri geometrice. Toate păreau lucruri pentru altcineva, pentru o viață în care cineva chiar avea unde să le poarte. S-a oprit în fața unui raft cu bluze "de ocazie". Nimic.
Și atunci a văzut-o.
Era o bluză. Din mătase naturală, fluidă, cu mâneci trei sferturi și un decolteu adâncit într-un V care nu ascundea nimic și nu promitea nimic. Dar culoarea era adevăratul scandal: un roșu-aprins, roșu de mac, un roșu de pădure în octombrie. Și pe toată suprafața, mari bujori pictați, parcă luați direct dintr-o grădină. Petalele se suprapuneau într-o explozie de rozuri, de la fucsia electric până la un trandafiriu pal, aproape alb. Era o bluză imposibilă. O bluză care cerea. O bluză care vorbea înaintea ta.
Mihaela a ajuns-o din urmă mestecând guma.
— Uau. Aia da intrare.
— E… stridentă.
— E superbă. De când n-ai mai purtat tu roșu?
Elena n-a răspuns. Știa exact de când. De la înmormântarea soțului ei, acum doisprezece ani, când a decis că hainele ei trebuie să fie decente, sobre, să nu atragă mila sau, mai rău, bârfa. O văduvă tânără încă, de cincizeci și unu de ani, care încerca din răsputeri să fie invizibilă. Și reușise. Anii trecuseră, părul îi albise pe la tâmple, ridurile i se adânciseră frumos în jurul ochilor, iar garderoba devenise o promisiune că nu o să deranjeze pe nimeni niciodată.
Vânzătoarea, o fată tânără cu un breton foarte drept și un inel în nas, s-a apropiat fără să pară că vinde. Pur și simplu a luat bluza de pe umeraș și a întins-o Elenei cu un gest neutru, aproape medical.
— Cabina e liberă. Încercați-o. De probă nu costă.
— Nu mi se potrivește, a zis Elena automat.
— Mie mi se pare că vi se potrivește perfect. Ținuta nu contează. Contează atitudinea.
Mihaela a izbucnit într-un râs scurt. Elena s-a uitat urât la ea, dar cumva, fără să-și dea seama, deja ținea bluza în mână. Materialul era rece, alunecos, aproape lichid. A intrat în cabină trăgând perdeaua aia care nu acoperea niciodată toți centimetrii.
S-a dezbrăcat de bluza ei bej, a împăturit-o cu grijă pe un scaun mic și a îmbrăcat creația cu bujori. Când s-a uitat în oglindă, a simțit un șoc. Nu pentru că arăta mai tânără, nu pentru că arăta mai slabă, nu pentru că bujorii făceau minuni. Ci pentru că în sfârșit își vedea ochii. Sub roșul acela, ochii ei căprui, obosiți, prinseseră un fel de scânteie de la care se dezvățase.
— Ei? a strigat Mihaela. Ai murit?
— Nu încă, a răspuns Elena. Dar n-o să iasă bine.
— Ieși acum.
Elena a crăpat perdeaua. Mihaela a tăcut. Vânzătoarea, sprijinită de tejghea, a zâmbit larg, fără mecanică, un zâmbet adevărat. O doamnă care încerca niște pantaloni culottes s-a oprit din foșnet și s-a holbat.
— Ei, na, a spus Mihaela încet. Ești tu. Aia de dinainte de toate belelele.
Asta a durut și a alinat în același timp. Elena s-a uitat la preț. Cinci sute nouăzeci de lei. Cu reducerea, trei sute cincizeci. Trei sute cincizeci de lei pe o bluză pe care n-avea unde s-o poarte. Care cerea o fustă, niște sandale, o ocazie. Și, mai ales, curajul de a nu-și cere scuze.
— E prea mult, a zis ea, căutând nodul în gât.
— Eu zic că e exact cât trebuie, a spus Mihaela. Ți-i dau eu, dacă-i vorba de bani.
— E vorba de altceva. Unde mă duc eu îmbrăcată așa?
Vânzătoarea a intervenit cu o voce joasă, de parcă i-ar fi spus un secret medical.
— Începeți cu autogara. E plin de oameni. O să vă vadă. O să trăiți.
Elena a oftat adânc. A mai aruncat o privire în oglindă. Acolo, printre bujori, se vedea o mână care încă tremura ușor. Nu de emoție, de nervi. De frica aia tâmpită de "ce-o să zică lumea".
— Bine, a zis ea. Luați-o. O port acum.
Cele două minute de la casa de marcat au fost cele mai lungi din vara aia. A plătit, a rupt eticheta, a lăsat bluza bej într-o pungă și a ieșit pe ușa buticului direct în arșița de afară. Mihaela mergea lângă ea, cu un surâs enorm.
Autocarul tocmai trăgea la peron. Lumea s-a îmbulzit. Elena a suit scările primele, ținându-și geanta strâns, simțind cum privirile se lipesc de bujorii ăia ca fluturii. Un băiat de vreo douăzeci de ani cu căștile pe urechi și-a ridicat privirea din telefon și a fixat-o preț de trei secunde. Nu fluieră, nu rânji. Doar dădu din cap aprobator.
S-au așezat spre spate. Lângă ele, o femeie cu un copil în brațe. Copilul, o fetiță de vreo trei ani, a întins degetul și a atins un bujor de pe mânecă.
— Floare, a zis fetița. Mare. Frumoasă.
Mama a zâmbit stânjenit, a tras copilul înapoi, dar fetița a continuat să se uite la bluză ca la o poveste. Elena a simțit cum ceva dinăuntrul ei, o ușă ruginită, se deschide câțiva milimetri.
— Mulțumesc, i-a spus copilului. Și tu ești frumoasă.
La coborâre, pe strada Lungă, au trecut prin fața băncii de la colț, acolo unde pensionarii cartierului își țineau parlamentul zilnic. Doamna Popescu, fosta dirigintă, cea care comenta toate ținutele de pe scară, și-a pus o mână streașină la ochi.
— Să trăiești, Elena! Ai câștigat la loto?
Elena s-a oprit. A simțit cum îi crește temperatura în obraji, dar n-a lăsat capul în jos.
— Nu, doamnă Popescu. Am cumpărat doar o bluză.
— O bluză… Păi se vede, se vede. Nu te-am văzut așa de la…
Doamna Popescu nu termină. Nu mai știa nimeni de la ce. Dar Elena știa. De la ultima dată când a fost cu adevărat fericită, poate. De dinainte să își piardă bărbatul, de dinainte să-și îngroape ambii părinți, de dinainte ca fiul ei, Andrei, să plece în Londra și să se întoarcă doar de Revelion, dacă se întoarce.
Elena a zâmbit, un zâmbet subțire, aproape timid.
— De la vară, doamnă Popescu. De la ultima vară.
Acasă, într-un apartament cu două camere pe Strada De Mijloc, s-a descălțat și s-a dus direct la oglinda din hol. S-a studiat minute în șir. Și-a desfăcut primii trei nasturi ai bluzei, apoi i-a închis la loc. S-a întors cu spatele, s-a privit din profil. Era acolo, o femeie pe care o recunoștea vag.
A sunat-o Andrei pe video call. De obicei vorbeau cu camera închisă, mai ales când ea era în halat. Acum a răspuns imediat.
Pe ecran a apărut fața lui, neras, obosit după o tură de noapte la spitalul din Manchester. S-a holbat.
— Wow. Mamă, ești… e foarte colorat.
— Îți place? a întrebat Elena, și vocea ei nu mai tremura deloc.
— Îmi place. E altfel. E bine. Ai ieșit undeva?
Ea s-a uitat la geam, la amurgul care încingea acoperișurile roșii ale Brașovului, la Tâmpa care se contura măreață în fundal.
— Nu încă. Dar o să ies.
După ce-a închis, n-a stat mult pe gânduri. A luat cheile, și-a pus o pereche de sandale cu toc mic, pe care nu le mai purtase de la onomastica din mai, și a ieșit din casă. Nu pe balcon, nu la magazinul din colț. S-a dus pe jos până în Piața Sfatului. Se lăsa seara, terasele se umpleau, se auzea muzică de chitară de undeva de la o terasă de pe Republicii.
S-a așezat la o masă liberă, singură. A comandat un pahar de vin alb. Chelnerul, un tip tânăr și amabil, i-a zâmbit aprobator privindu-i bluza.
— Să trăiți, doamnă. O notă de culoare în tot orașul ăsta.
Elena a sorbit din vin. S-a uitat la cerul care devenea violet și la porumbeii care se băteau pe-o cornișă. S-a gândit la Mihaela, la vânzătoare, la fetița din autocar. Toți oameni care nu aveau nicio miză în viața ei. Și care, totuși, o ajutaseră să treacă strada aia invizibilă dintre frică și libertate.
Chiar atunci, de după colț, a apărut Mihaela, cu o plasă de cumpărături și o pălărie imensă de soare. A văzut-o pe Elena la masă și a rămas stană de piatră. Apoi a izbucnit într-un râs de bucurie pură, s-a apropiat și s-a așezat lângă ea.
— Măi cititoare de etichete, ai ajuns în Piața Sfatului! Singură! Cu bujori!
— Nu face atâta caz, a spus Elena, dar zâmbea. Și nu mai spune bujori. Spune flori de mac.
— Ba sunt bujori. Uriași.
Mihaela a comandat și ea un pahar de vin. Au stat așa, două femei de șaizeci și ceva de ani, în inima orașului, în timp ce se aprindeau luminițele pe terase și tramvaiul vechi trecea zăngănind pe linia lui. Vorbeau despre nimicuri, dar într-un fel care pe Elena o făcea să se simtă teribil de prezentă.
La un moment dat, la masa de alături, s-a așezat un domn înalt, cu părul argintiu, citind o carte. A ridicat privirea, a zărit-o, i-a privit bluza preț de o secundă, apoi i-a întâlnit ochii. Elena nu s-a ferit. A susținut privirea, un pic amuzată, un pic curioasă. El a zâmbit ușor, a ridicat paharul imaginar în semn de toast și a continuat să citească.
Mihaela i-a șoptit:
— Ai văzut? Ai făcut o victimă.
— E doar un cititor de cărți.
— Cititorii de cărți sunt cei mai periculoși.
În noaptea aia, Elena s-a întors acasă târziu. A intrat în apartament, a aprins lumina în hol și s-a oprit din nou în fața oglinzii. Bluza era ușor șifonată, unul dintre bujorii de pe umăr părea aproape decolorat de căldură. Se simțea obosită, cu tălpile ușor dureroase de la sandalele alea neobișnuite, dar în ochi avea o lumină caldă, constantă. Nu mai semăna cu o economie de electricitate. Era pur și simplu o lampă aprinsă.
A doua zi dimineață, și-a făcut cafeaua și a ieșit pe balcon. Peste drum, pe balconul blocului vecin, doamna Popescu își uda mușcatele.
— Să trăiești, vecină! Aseară te-am văzut venind… pe la unșpe. Umblă vorba c-ai fost în oraș.
Elena a sorbit din cafea, s-a rezemat de balustradă și a lăsat soarele dimineții să-i lumineze bluza pe care o purta iar. Da, o îmbrăcase din nou. Pentru ea. Pentru cafea.
— Da, doamnă Popescu. Am fost în oraș. Și o să mai merg.
Bătrâna a clipit de câteva ori, apoi a dat din cap, resemnată, și s-a întors la mușcate. Elena a mai stat acolo preț de câteva clipe bune, ascultând zumzetul dimineții, cu bujorii strălucind în lumina blândă a Brașovului.
