— Stai o lună la mama ta și gândește-te bine la comportamentul tău, a rostit Radu, cu brațele încrucișate la piept, de parcă ar fi fost un judecător care tocmai pronunța o sentință istorică.
Numai că judecătorul purta un maiou găurit la subraț și papuci de casă cu tocul călcat.
Am patruzeci și opt de ani. De douăzeci și trei lucrez ca asistentă medicală la Policlinica Nr. 3 din Ploiești, pe secția de cardiologie, cu ture de doisprezece ore și weekenduri furate pe rând de la program. Și de exact douăzeci și trei de ani duc singură toată casa: cumpărături, mâncare caldă la ora fixă pentru Radu, vizitele obligatorii la soacra mea, Zoia, să-i spăl geamurile de două ori pe an, și cadourile nesfârșite pentru nepoții cumnatei mele, Corina.
M-am uitat la el, am scos geanta de voiaj din debara și am început să-mi împachetez lucrurile. Fără o vorbă. Radu se aștepta, probabil, la altceva — la lacrimi, la scuze, la promisiunea că mâine îi fac sarmale ca de sărbătoare, ca ispășire pentru păcatul de a fi obosită după două gărzi la rând.
— O femeie fără un bărbat care s-o conducă își pierde busola în viață! a continuat el, plimbându-se prin dormitor ca pe scenă. — Familia stă pe autoritatea bărbatului! O să vezi tu, singură, cât de neajutorată ești, și-o să te întorci să-mi ceri iertare!
— Radule, am spus calm, trăgând fermoarul genții, autoritatea ta săptămâna trecută a dus la faptul că ai umblat la robinetul de la baie, ai rupt garnitura și trei zile am cărat apă cu găleata din bucătărie. Busola mea o să se descurce și fără harta ta.
A țipat ceva despre „viperă” și „ingratitudine", și a ieșit din cameră ca și cum l-ar fi urmărit un stol de gâște.
La mama, Ileana, am ajuns spre seară, cu geanta pe umăr și cu o durere surdă în ceafă de la ultima tură. Mama a predat treizeci și opt de ani la o școală generală din Câmpina și, spre deosebire de multe femei din generația ei, nu s-a apucat să bocească despre „căsnicia care trebuie salvată cu orice preț". Mi-a turnat un ceai de tei, s-a așezat pe scaun cu spatele drept și a spus:
— Pedeapsa prin bani și treabă casnică. Manipulare de manual. E convins că te saturi să faci naveta de la capătul ăsta al orașului până la spital și cedezi.
Apoi a adăugat, uitându-se pe geam la balconul vecinilor unde încă mai atârna rufe la uscat:
— Am o fostă colegă, Suzana, care are o garsonieră liberă lângă piața centrală, la două stații de spital. Stai acolo. Și să nu-ți treacă prin cap să te întorci la rolul de cal de povară.
Peste două zile mi-am mutat lucrurile în garsoniera de la etajul doi, mică, dar cu lumină multă dimineața. Prima dimineață acolo mi-a rămas în minte ca o poză: nu m-a trezit niciun ceas la șase, nu m-a sunat nimeni la șapte și jumătate cerându-mi să-i cumpăr soacrei nisip pentru pisică sau pastile de tensiune înainte de gardă. Mirosea a covrigi din brutăria de la parter și, pentru prima oară de mult, a liniște care era doar a mea. Mi-am făcut o cafea cu lapte, m-am așezat la geam și am privit, pur și simplu, tramvaiul 102 trecând pe strada de jos, fără să mă gândesc că trebuie să pun ceva la mașina de spălat.
Colega mea de la spital, Vali, trecuse recent printr-un divorț și m-a luat imediat sub aripă.
— Lenuța, arăți cu cinci ani mai tânără de vinerea trecută, mi-a zis într-o pauză, în timp ce sorta fișe de pacienți. Hai la bazinul de pe strada Griviței, diseară. Ajunge cu spălatul aragazului altuia.
Înotul mi-a salvat spatele, obosit de atâția ani în picioare la pat. Și, spre surprinderea mea, a început să-mi rămână și bani în cont — dacă nu mai cumpăr file de vită de fiecare zi pentru Radu și nu mai plătesc mereu nevoile spontane ale Corinei, suma se aduna frumos.
Într-o marți liniștită, la spital, a venit o vizită care mi-a schimbat cursul zilelor. Domnul Andronic, patronul unui centru medical privat nou-deschis pe bulevardul Republicii, venise pentru un consult și mi-a auzit explicațiile date unui pacient despre schema de administrare a unui anticoagulant.
— Doamnă Elena, mi-a spus el la plecare, văd cum lucrați. Nu doar dați medicamente, chiar înțelegeți ce faceți. Deschidem în curând un cabinet de recuperare cardiovasculară și avem nevoie de un coordonator medical priceput. Veniți mâine la un interviu.
Peste o săptămână aveam un post nou, cu salariu mai mare și cu program fără gărzi de noapte.
Acasă la Radu, între timp, se prăbușea tot ce ținea de rutină. La trei săptămâni de la plecarea mea a sunat Corina.
— Elena, distrugi tradiția familiei noastre! a atacat ea, cu voce de predicator jignit. Femeia trebuie să fie stâlpul casei! Cine mai face curat la mama acum?
— Și duminică voiam să-i las copiii lui Radu, și acolo praf gros și-n frigider doar muștar uscat!
— Corina, am răspuns, admirându-mi liniștită manichiura proaspătă, tradiția voastră s-a ținut mereu pe salariul și sănătatea mea. O firmă de curățenie costă trei sute cincizeci de lei pe apartament, iar băieții tăi sunt destul de mari să-și fiarbă niște ravioli din supermarket.
A trântit telefonul de parcă voia să spargă un perete.
Exact după o lună, zi la zi, Radu a sunat. Cu ton de stăpân generos care iartă:
— Gata, Lenuța, ajunge cu prostiile. Ai stat, te-ai gândit — vino acasă. Am comandat mâncare, azi nu mai trebuie să gătești.
Am trecut pe la apartamentul nostru, încă comun, direct de la serviciu, cu geanta pe umăr. Pe hol mirosea a șosete nespălate și a ulei ars. În sufragerie, pe canapea, ședea Zoia, soacra mea, respirând greu — se vedea că luna asta bucătăria a picat pe umerii ei bătrâni. Radu stătea în fotoliu, cu picior peste picior, ca la teatru.
Am rămas în picioare, cu paltonul pe mine.
— Ei, ți-ai dat seama de greșeală? a rânjit el mulțumit. Aduci lucrurile azi sau mâine?
— Mi-am dat seama, Radule. Foarte clar mi-am dat seama, am spus fără să ridic vocea. De-asta nu mai aduc nimic aici.
— Vezi, mamă, ți-am spus că… a început el, dar s-a oprit brusc, înțelegând ce tocmai auzise.
— Mi-am dat seama, am continuat, că mâncarea ta caldă și nevoile Corinei îmi înghițeau patruzeci la sută din salariu și optzeci la sută din timpul liber. În luna asta mi-am schimbat locul de muncă, m-am înscris la bazin și am plătit deja un avans de patru mii de lei pentru o cură la Băile Felix, în octombrie — din banii care înainte se duceau spre voi.
Zoia s-a ridicat de pe canapea, cu fața roșie de mânie:
— Cum îndrăznești?! Ai jurat la biserică! Legea lui Dumnezeu spune că nevasta trebuie să-și slujească bărbatul!
— Codul Familiei reglementează regimul bunurilor comune, doamnă Zoia, nu servicii gratuite de menaj pentru un bărbat de cincizeci de ani, am răspuns eu, calmă. Apropo de bunuri comune: apartamentul e cumpărat în timpul căsniciei. Cheile rămân la mine până la partaj. Mâine avocatul meu depune cererea de divorț.
— Nerușinato! Cine mai are nevoie de tine, la vârsta ta, în afară de Răducu al nostru! a strigat soacra, fluturând din mâini de parcă voia să se ridice de pe canapea în zbor.
Radu a rămas mut, cu gura întredeschisă, cu tot fastul lui prăbușit — în fotoliu nu mai era decât un bărbat în papuci de casă care tocmai înțelesese că menajera lui gratuită demisionase definitiv.
M-am întors, am închis ușa în urma mea cu grijă și am ieșit pe scară. Afară, aerul serii era răcoros și mirosea a ploaie apropiată. Mi-am scos telefonul, am deschis aplicația băncii, am verificat suma pentru cura de la Băile Felix, apoi am format numărul avocatei mele, doamna Marinescu.
— Mâine dimineață la nouă, la biroul dumneavoastră, am spus. Aduc actele apartamentului. Vreau divorțul și partajul cât mai repede.
Am închis telefonul și am pornit spre stația de tramvai, spre garsoniera care mirosea a covrigi calzi, fără să mă mai uit înapoi la ferestrele apartamentului în care, pentru douăzeci și trei de ani, lumina rămăsese mereu aprinsă doar pentru alții.
