Am lăsat geanta pe comoda din hol, fix lângă cactusul cu flori roz pe care-l aveam de la tanti Viorica, și m-am dus încet spre ușa din sticlă mată. Am deschis-o. Și ce-am văzut m-a făcut să strâng clanța de-am crezut c-o rup.
În jurul mesei mele, acoperită cu fața de masă de in pe care o păstram doar pentru Crăciun, stăteau patru femei pe care nu le văzusem în viața mea. În mijloc, ca o regină, trona viitoarea mea soacră, doamna Cornelia. Avea pe cap un fel de batic turcoaz și turna dintr-un ibric de cafea turcească în ceștile mele de porțelan de la bunica.
— Ah, Ancuța! — a exclamat ea, de parcă eu eram musafira. — Vezi că ți-am mutat borcanele alea cu zacuscă pe balcon, că arătau urât pe blat. Și am chemat fetele la un ceai, că venise vorba de nuntă și ele voiau să cunoască apartamentul. Nu te deranjează, nu?
Am simțit un nod în stomac. „Borcanele cu zacuscă” erau, de fapt, recipiente sterile pentru recoltarea probelor de laborator, pe care le aduceam de la spital când făceam naveta spre clinică. Dar asta n-avea nici o importanță. Important era că femeia asta, care nu plătise nici un leu pe chiria sau întreținerea apartamentului, îmi reorganiza bucătăria și invita străini fără să mă sune măcar. Apartamentul era al meu. Moștenire de la mătușa Ileana, care mă crescuse de la șapte ani. Eu plătisem ratele la bancă pentru renovare, eu alesesem parchetul de bambus și gresia portugheză din baie. Iar Marius, logodnicul meu, se mutase aici cu tot cu PlayStation și cu convingerea că maică-sa are cheie de rezervă și drept de vot în toate deciziile.
— Doamnă Cornelia, — am zis, și am intrat în bucătărie, unde mi-am turnat un pahar cu apă direct de la robinet, lent, să mă calmez. — Data viitoare, înainte să invitați pe cineva, dați un telefon. Și recipientele stăteau pe raftul de sus cu un motiv. Sunt sterile.
Una dintre prietenele ei, o femeie cu părul vopsit roșcat, a clipit confuză. Viitoarea soacră a făcut o mutră de parcă ar fi mușcat dintr-o lămâie.
— Vezi, așa ești tu, mereu cu mofturi, Ancuța. Eu doar am vrut să facem o impresie bună. Doamnele astea sunt de la corul bisericii, o să vină la nuntă. Măcar atât să faci și tu, că doar apartamentul ăsta e căminul lui Marius acum. Trebuie să ne primim oaspeții cu drag, nu?
Marius. Unde era Marius? Am aruncat o privire spre livingul deschis. Ca de obicei, torcea pe canapea cu căștile pe urechi, degetele dansând pe controller. Pe ecran, explozii și soldați care țipau. Nici n-a ridicat capul. Când l-am întrebat mai devreme dacă poate să pună rufele la uscat, mi-a zis „după raid”. Raidul dura de cinci ore.
— Apartamentul ăsta, doamnă Cornelia, e al meu. E trecut pe numele meu la cadastru, am actele în birou. Și eu mă bucur să am musafiri, dar când îi invit eu, nu când mă trezesc cu ei la masă după o gardă dublă. Așa că, vă rog frumos, terminați cafeaua și data viitoare stabilim din timp.
Am zis-o calm, dar fără nici o ezitare. În mintea mea, ceasul ticăia. Mai erau fix zece zile până la cununia civilă de la Primăria Iași și până la petrecerea de la restaurantul „La Castel” de lângă Bârnova. Eu plătisem avansul, zece mii de lei. Rochia, un model crem cu spatele gol, stătea la prietena mea Laura, acasă, că așa era tradiția. Totul era aranjat. Dar deodată, toată organizarea asta mi s-a părut un șantaj pe care mi-l făceam singură.
Doamna Cornelia s-a ridicat. A tras fața de masă, făcând o ceașcă să se verse un pic, o pată cafenie care a-nceput să se lățească pe inul pe care bunica îl țesuse manual în '78.
— Să știi, Ancuța, că Marius mi-a spus că ești foarte încăpățânată. Eu am crezut că glumește. Dar dacă tu nu ești în stare să primești familia așa cum trebuie, poate nu ești potrivită să fii soția lui. O femeie trebuie să știe să-și respecte soacra.
Am râs. Un râs scurt, fără umor. M-am apropiat de ea, am luat ibricul de pe masă și l-am pus în chiuvetă.
— O femeie, doamnă, trebuie să știe să-și respecte mai întâi propria casă. Și propria oboseală. Eu de la șase dimineața am ținut mâna unui bătrân care a făcut stop cardiac, i-am masat inima până au venit colegii de la ATI. Acum mă întorc și găsesc patru străine la masa mea, iar dumneavoastră îmi spuneți că am borcane urâte. Cred că am vorbit destul.
Am făcut un gest larg spre hol. Femeile s-au uitat una la alta, stinghere. Cea cu părul roșcat și-a șters buzele cu șervețelul și a început să se ridice. Doamna Cornelia a pălit, apoi s-a înroșit.
— Marius! — a strigat ea, întorcându-se spre living. — Spune-i și tu ceva, că nevastă-ta mă dă afară!
Marius a scos căștile, cu un oftat de erou obosit de viață. A pus controllerul pe pernă și s-a ridicat zgâindu-se la mine de parcă eu eram cea care făcea scandal.
— Ce s-a întâmplat, Anca? De ce ești așa nervoasă? Mama doar a vrut să ajute…
— Ajutorul ei, Marius, înseamnă să mă trezesc cu străini în casă fără să fiu anunțată. Noi am discutat săptămâna trecută despre limite, ții minte? Ai zis c-o să vorbești tu cu ea.
— Da, dar… n-am apucat. Și oricum, ce mare lucru? Sunt niște femei de treabă.
— Atunci ia-le și du-le la tine în camera de gaming, că eu mă duc să fac duș. Și să știi că dacă mai găsesc cheia de rezervă la maică-ta, schimb yala. Fără discuții.
Am văzut cum i se schimbă fața lui Marius. Un amestec de panică și iritare. Probabil spera că o să cedez ca de obicei, că o să las de la mine de dragul păcii. Dar ceva în mine se rupsese în acele zece minute. Nu mai voiam pacea aia.
Doamna Cornelia a izbucnit în mulțumiri ofensate și a început să-și adune prietenele. În hol, și-a pus haina de ploaie și și-a înfășurat baticul cu o demnitate teatrală.
— Să vezi tu, Ancuța, că n-o să-ți meargă. Ai să regreți. Băiatul meu merită pe cineva mai înțelegător.
— Poate. Dar nu pe cineva care să fie călcată în picioare. Seară bună.
Am închis ușa după ele. Lacătul a făcut un click care a răsunat în hol. Prin geam, am auzit vocile lor coborând scările, plângeri și șoapte indignate. Marius stătea în mijlocul sufrageriei, cu mâinile în buzunarele pantalonilor de trening.
— Chiar ai făcut-o. Ai dat-o afară pe mama.
— Marius, stai jos. Trebuie să vorbim.
Ne-am așezat la masă, pe care încă mai era fața de in pătată. I-am spus simplu: nunta se anulează. Am scos telefonul și i-am arătat mesajele din ultima lună, screenshot-uri cu conversații pe care le aveam cu el, în care promitea că va pune limite, că va vorbi cu ea, că nu se va mai repeta. Se repetase de șase ori. Și eu am ignorat. Pentru că îmi era frică să nu rămân singură, pentru că aveam treizeci și doi de ani și toate prietenele mele erau deja măritate, cu copii, cu case în Pipera. Pentru că mă gândeam la rochia crem și la restaurantul cu vedere la lac.
Dar în seara aia, cu urmele de Chanel contrafăcut în nări și cu imaginea bătrânului a cărui mână o ținusem dimineață, mi s-a clarificat totul. Viața e prea scurtă ca să stai într-un menaj à trois cu o soacră și un bărbat care nu s-a maturizat.
Marius a început să plângă. A spus că mă iubește, că o să rezolve el, că o să ia cheia de la maică-sa. Dar eu deja luasem decizia. M-am dus la birou, am scos dosarul cu actele pentru primărie și l-am pus pe masă.
— Eu anulez mâine programarea. Tu îți faci bagajele până duminică. Poți sta la maică-ta până găsești chirie, că doar e căminul tău, nu?
Ultima frază a fost răutăcioasă, recunosc. Dar a meritat. S-a ridicat, a luat controllerul și s-a dus în dormitor, trântind ușa. Am auzit cum sună consola. Evident, a pornit un alt joc.
Am rămas singură în bucătărie. Am pus ibricul pe foc, de data asta pentru mine, și am făcut cafea la filtru, din aia cu cardamom pe care o cumpăram de la magazinul arabesc de lângă Piața Unirii. Am șters pata de pe fața de masă cu un șervețel umed, fără prea mare speranță că o să iasă. Dar am frecat, încet, până când inul a rămas doar ușor îngălbenit. Ca o amintire care se va estompa.
Pe balcon, am găsit recipientele sterile, aruncate într-o pungă de gunoi, lângă cactusul înflorit. Le-am recuperat, le-am dezinfectat și le-am pus la loc pe raft, în ordine. Am verificat mesajele de la clinică. Mâine aveam liber, pentru prima dată după două săptămâni. Puteam să dorm până la prânz, apoi să mă duc în Copou să beau o limonadă la terasa aia cu tei. Să citesc o carte întreagă. Să nu dau socoteală nimănui.
M-am așezat pe canapeaua din living, cu picioarele goale pe măsuța de cafea, și am dat drumul la un serial polițist nemțesc, din alea cu detectivi ciudați și peisaje din Hamburg. În dormitor, se auzeau împușcături virtuale. Am dat sonorul mai tare.
Peste două luni, Marius s-a mutat definitiv la maică-sa. Eu am vopsit pereții livingului într-un verde salvie pe care el îl ura. Am donat rochia de mireasă unei asociații care oferea rochii gratuite pentru fete din centrele de plasament. Și am adoptat o pisică neagră, găsită în parcarea spitalului, pe care am botezat-o „Chanel”. Nu după parfum, ci după o eroină dintr-un roman franțuzesc pe care-l citeam când aveam douășzeci de ani.
Într-o seară de noiembrie, cu ploaia bătând în geamuri, am primit un telefon de la o fostă colegă de la corul bisericii, doamna cu părul roșcat. Voia să mă invite la o strângere de fonduri. I-am spus că donez online, mulțumesc. Înainte să închid, a întrebat, ezitând: „Chiar nu-ți pare rău? De băiatul Corneliei?” M-am uitat la Chanel, care dormea pe cactus, și i-am răspuns că singurul regret e că nu mi-am ascultat intuiția mai devreme. Apoi am închis și am turnat un pahar de vin roșu.
Afară, tramvaiul 3 a trecut huruind pe șinele ude. Am tras draperiile și am rămas așa, în liniște, privind luminile orașului reflectate în asfalt. Apartamentul era din nou al meu. Cu tot cu petele de in și borcanele sterile. Și cu un viitor în care nu mai existau chei de rezervă date pe sub mână nimănui.
