Uitasem cum e să stai 24 de ore într-un compartiment de tren. Le promisesem colegelor că, în sfârșit, o să ajung la mare, să simt nisipul sub tălpi și să nu mai aud de rapoarte, termene și telefoane de la clienți. Așa că am cumpărat un bilet la cușetă, București Nord – Constanța, IR 1881, plecare la 23:15. Am ales patul de sus. Să nu mă deranjeze nimeni, să nu-mi ceară locul, să citesc liniștită.
La primele zece minute după pornire, totul părea perfect. Aerul condiționat bâzâia ușor, controlorul adusese lenjeria, iar pe coridor mirosea a cafea de la automat. M-am întins pe cearșaful curat și am zâmbit sfidător, ca și cum aș fi păcălit toată oboseala din ultimele luni.
Apoi, la Ploiești Sud, s-a deschis ușa.
A intrat o femeie de vreo șaizeci de ani, îndesată, cu un batic verde pe cap și o geantă uriașă de rafie, după care târa un geamantan jerpelit și două plase de pânză, burdușite. Mirosea deja a ceapă friptă înainte să apuce să zică „bună seara”. A trântit bagajele, a umplut podeaua, a înghesuit tot spațiul de sub măsuță și abia apoi a oftat:
— Of, ce cald e! Sper să nu fie curent, că mă iau junghiurile imediat.
N-am zis nimic. Îmi promisesem: vacanță, relaxare, răbdare. Până la Constanța mai erau douăzeci de ore – ce putea fi atât de rău?
După zece minute, femeia a deschis prima caserolă. Apoi a doua. A treia. Pe măsuță au apărut ouă fierte, roșii, castraveți, o bucată zdravănă de telemea, pâine de casă, o pungă cu șuncă de Praga și, vedeta serii, o caserolă întreagă de saramură de pește.
— Miroase bine, nu? a întrebat ea, scoțând o furculiță de lemn dintr-o punguță.
N-am apucat să răspund. A și început să rupă pâinea și să muște din pește cu o poftă de parcă n-ar mai fi mâncat de trei zile. Aerul s-a îngroșat brusc. Am încercat să respir pe gură, dar parfumul de saramură, amestecat cu ceapa tocată și cu transpirația de la geamantanul vechi, îmi ajungea până în fundul gâtului. Am închis cartea și am coborât în coridor.
Pe hol, alți trei pasageri stăteau la fereastra deschisă. Un domn trecut de șaizeci de ani, cu o mustață groasă, a râs când m-a văzut:
— Dumneavoastră sunteți cu doamna de la compartimentul patru? Am simțit mirosul până la vagonul-restaurant.
— Sunt, am oftat eu. Mănâncă de o oră fără oprire.
— Las’ că trece, a zis o doamnă mai în vârstă, care își ținea poșeta strâns la piept. Poate are vreo problemă de sănătate.
Am ridicat din umeri. Nu-mi păsa de problemele ei. Voiam doar să nu vomit în noaptea aia.
Când m-am întors, femeia tocmai terminase saramura și scotea din plasă o pungă cu mici reci. Pe blatul măsuței era deja unsuroasă, iar pe marginea patului de jos se așezaseră două felii de cozonac. Nu am zis nimic. M-am urcat sus, mi-am pus căștile pe urechi și am închis ochii.
Dar somnul n-a venit. În schimb, a venit următoarea rundă: o caserolă cu pui prăjit, usturoi din belșug și o sticlă de borș. A început să mănânce cu zgomot, trăgând din când în când o dușcă direct din sticlă. La un moment dat, a râgâit și a spus tare, în întuneric:
— Să fie primit, mamă!
Am oprit muzica și am tușit intenționat. Femeia s-a oprit o secundă, apoi a continuat ca și cum n-ar fi auzit. Pe la ora unu, s-a apucat să scoată pantofii. O duhoare acră, veche, a umplut compartimentul instant. M-am întors cu fața la perete, strângând cearșaful atât de tare că mi-au pocnit încheieturile.
A fost momentul în care am cedat.
— Doamnă, se poate să opriți măcar o oră? am zis eu, coborând vocea cât am putut de mult. Suntem după miezul nopții, miroase îngrozitor, nu mai pot respira.
Ea a clipit de două ori, apoi a pus furculița jos.
— Cum adică „miroase”? a întrebat, aproape indignată. Eu gătesc în fiecare weekend, e mâncare proaspătă. N-are ce să miroasă urât.
— Peștele, ceapa, usturoiul… totul se amestecă, e insuportabil.
— Ei, tinerii din ziua de azi, a oftat ea. Sunteți prea sensibili. Eu am venit să mă bucur de un drum lung, n-am chef de figuri.
— Nu e nicio figură. Pur și simplu nu mai suport.
În clipa aia, din coridor s-au auzit pași. Domnul cu mustață deschisese ușa și a spus calm:
— Doamnă, nu vă supărați, dar chiar miroase foarte tare. Poate deschideți geamul sau luați o pauză. Toți ceilalți călători au adormit, iar dumneavoastră faceți ca la bucătărie.
Femeia a devenit stacojie. A împins caserolele într-o parte și a început să turuie:
— Voi mă atacați pe mine?! Pentru că mănânc mâncarea mea, în compartimentul meu, pe banii mei? Să vă văd pe voi cum stați fără să mâncați 24 de ore, când aveți glicemia la pământ!
Fraza asta a făcut să se lase brusc liniștea. Domnul s-a holbat la ea, apoi la mine. Eu am încremenit. Femeia a lăsat capul în jos și a adăugat, mai domol:
— Am diabet, dom’le. Trebuie să mănânc des, altfel cad. Și nu-mi permit să cumpăr de la vagonul-restaurant, că-s scumpe de te rupe. Am făcut totul acasă, să mă ajungă până la băiatul meu, la Constanța.
Am simțit cum mi se trage fața. Bărbatul și-a cerut scuze și s-a retras. Eu am rămas acolo, pe patul de sus, cu un nod în gât.
N-am mai putut adormi. Mă foiam, ascultând-o cum împăturește încet pungile, cum oftează din când în când. Pe la trei dimineața, a aprins din nou veioza minusculă. Am coborât capul și am văzut cum își verifica glicemia cu un glucometru vechi, cu degete tremurânde. Pe măsuță, lângă el, stătea o cutie de medicamente și o pungă cu pesmeți uscați. N-a mai deschis nicio caserolă.
Dimineața a venit încet, pe la șase. Gara Fetești tocmai rămăsese în urmă, iar pe culoar se auzea o femeie care vindea plăcinte calde cu brânză. Am coborât să iau o cafea de la automat și când m-am întors, am găsit-o pe vecina mea de compartiment aplecată peste o pungă de hârtie.
— Vă simțiți rău? am întrebat-o.
Ea a clătinat din cap, dar fața îi era albă ca varul. Mâna îi tremura atât de tare, încât nu putea strânge tubul de glucoză pe care-l scosese. Am lăsat cafeaua și m-am aplecat.
— Lăsați-mă să vă ajut.
I-am luat tubul din mână și i l-am deschis. A sorbit cu lăcomie, apoi a mușcat dintr-un biscuite pe care i l-am dat din geanta mea. După zece minute, a început să-și revină. Respirația i s-a domolit și culoarea i-a revenit în obraji.
— Iertați-mă, a spus ea, cu glasul stins. N-am vrut să fiu nesimțită. Dar, știți… soțul meu a murit acum doi ani. Am rămas singură, cu pensia aia mică, 1500 de lei. Băiatul meu e plecat de mult, lucrează la un șantier naval. Abia și-a luat o garsonieră și acum are și o fetiță mică. Pe mine m-a chemat, în sfârșit, să mi-o arate. Un an întreg am strâns bani, am vândut șervețele croșetate la piață, am făcut zacuscă și murături să le duc, să nu vin cu mâna goală.
Se opri și șterse o lacrimă cu colțul baticului.
— Bagajele astea… sunt toate pentru ei. I-am făcut fetei o păturică tricotată, i-am cumpărat un ursuleț. Drumul m-a costat 130 de lei și n-am vrut să mai dau alți bani pe mâncare. Credeam că dacă mănânc des, o să fiu bine. N-am crezut că mirosul o să vă deranjeze atât de mult.
Am luat-o de mână – gest pe care nu-l făcusem niciodată cu o străină.
— E în regulă, doamnă. Acum înțeleg. Și eu am fost egoistă. Am crezut că sunteți… nu știu, lipsită de bun-simț. Dar nu e așa.
Restul călătoriei a decurs altfel. Am vorbit până la Constanța. Mi-a arătat poze cu nepoțica ei, Ana, și mi-a spus cum îi plac ei salatele de vinete și cozonacul cu nucă. Am râs împreună de cum se strâmbau ceilalți pasageri când simțeau miros de usturoi pe coridor. La un moment dat, chiar a scos o pungă cu prăjituri de casă și am împărțit-o cu cei din compartimentele vecine, ca un fel de pace separată.
Când trenul a intrat în Gara Constanța, pe peron așteptau un bărbat tânăr, cu o fetiță în brațe. Femeia a izbucnit în lacrimi. Aproape a uitat de bagaje și a alergat spre ei. Eu am luat geanta de rafie și am dus-o pe platformă. Acolo, în bătaia vântului sărat, a îmbrățișat-o pe Ana, apoi s-a întors spre mine.
— Mulțumesc, fată dragă. Să ai o vacanță frumoasă.
— Și dumneavoastră, i-am răspuns. Să vă bucurați de nepoțică.
M-am îndepărtat, trăgând după mine propriul troller. La ieșirea din gară, am inspirat adânc aerul mării. Mi rosea a alge, a soare și a nisip fierbinte.
Și, pentru o clipă, aș fi jurat că simt și puțină saramură. Dar de data asta, n-am mai tresărit.
