Atelierul de croitorie al Danielei, cei 400.000 de lei din Săcele și noaptea în care sora ei a ales
Daniela avea patruzeci și doi de ani și un atelier de croitorie pe strada Take Ionescu din Brașov, moștenit de la mama ei, cu geamuri mari spre curte și un miros de material nou care nu dispărea niciodată din haine.
Nu se măritase niciodată. Nu pentru că n-ar fi vrut — pur și simplu bărbații care o curtaseră de-a lungul anilor se speriaseră, la un moment dat, de fermitatea ei. Spunea nu când trebuia să spună nu. Nu accepta să fie ținută la distanță de bani sau de planuri. Ultimul, un contabil pe nume Sorin, plecase după opt luni cu o replică pe care Daniela o ținea minte cuvânt cu cuvânt: "Ești prea sigură pe tine ca să fii fericită cu mine."
Sora ei mai mică, Corina, se logodise în primăvară cu un antreprenor din construcții, Vlad, și nunta era fixată pentru ultima sâmbătă din septembrie, la un restaurant de lângă Poiana Brașov. Daniela plătise jumătate din tot — rochia, florile, formația — pentru că părinții lor nu mai trăiau și pentru că așa se făcea în familia lor de când se știau: sora mai mare avea grijă.
Cu douăsprezece zile înainte de nuntă, Vlad a venit la atelier într-o marți seară, pe la ora șapte, când Daniela tocmai stingea lumina din vitrină. A intrat fără să bată, cu o mapă de plastic sub braț.
— Am nevoie de o semnătură de la tine, a zis el, scoțând hârtiile pe masa de croit, peste un metru de stofă gri pe care Daniela abia îl tăiase.
Era un act prin care Daniela ceda o treime din firma moștenită de la tatăl lor — un depozit de materiale textile din Săcele, evaluat la aproape 400.000 de lei, pe care Corina și Daniela îl dețineau împreună, cincizeci-cincizeci, de la moartea lui. Vlad voia să intre acționar, "ca să investească", zicea el, în extinderea depozitului. Actul îi dădea lui treizeci și trei la sută, luat exact din partea Danielei.
— Corina știe de hârtia asta? a întrebat Daniela.
— Corina e de acord cu tot ce hotărâm noi doi, a răspuns Vlad, zâmbind așa cum zâmbesc oamenii siguri că au câștigat deja.
Daniela n-a semnat. A pus pixul jos, lângă foarfecă, și i-a spus că vrea să vorbească întâi cu sora ei. Vlad a plecat spunând că "nu are timp de jocuri" cu douăsprezece zile înainte de nuntă.
Dimineața următoare, Corina a venit la atelier cu ochii umflați de plâns, spunând că Vlad a certat-o toată noaptea, că a acuzat-o că sora ei "sabotează" fericirea lor, că dacă Daniela nu semnează, el "nu mai vede rost în nuntă". Corina nu știuse nimic despre acel act până cu o seară înainte.
Daniela a stat pe scaunul ei din spatele mesei de croit, cu foarfeca în mână, și a tăiat, fără grabă, un tipar de mânecă, în timp ce sora ei plângea în fața ei. Radioul mic de pe raft cânta un cântec vechi de Holograf, iar afară, pe stradă, un vecin își plimba câinele, un ciobănesc care lătra la fiecare mașină care trecea.
— Corina, a zis Daniela în cele din urmă, punând foarfeca jos. El nu vrea depozitul. El vrea să vadă cât de repede cedez eu.
— El zice că tu nu vrei să ne vezi fericiți, a spus Corina cu vocea gâtuită.
— El zice multe. Hai să vedem ce zic actele.
În ziua următoare, Daniela a mers la biroul notarial de pe strada Mureșenilor unde fusese autentificat testamentul tatălui lor și a cerut o copie a actului de partaj. Documentul era limpede: cincizeci la sută Corina, cincizeci la sută Daniela, fără drept de cesiune unilaterală fără acordul ambelor părți, clauză pusă chiar de tatăl lor, care lucrase treizeci de ani în depozitul acela și știa exact ce însemna să ai un partener nepotrivit.
Daniela n-a țipat, n-a sunat-o pe Corina să-i facă scandal. A luat mapa cu acte, a pus-o într-un plic maro, și a dus-o direct la avocata familiei, doamna Petrescu, cu cabinetul la două străzi de atelier. I-a cerut un singur lucru: să pregătească o notificare oficială către Vlad, prin care se preciza clar că orice cesiune de părți sociale fără semnătura ambelor moștenitoare este nulă de drept, și că firma rămâne, conform actului de partaj, în proprietatea exclusivă a celor două surori.
Nunta era peste zece zile. Corina o suna de trei ori pe zi, când plângând, când apărându-l pe Vlad, când întrebând dacă "nu se poate rezolva mai simplu". Daniela răspundea scurt de fiecare dată: "Se rezolvă simplu. El nu ia nimic care nu e al lui."
Sâmbătă, cu o săptămână înainte de nuntă, Vlad s-a prezentat din nou la atelier, de data asta cu altă expresie pe față — nu mai zâmbea. Notificarea avocatei ajunsese la el prin curier cu două zile în urmă.
— Ce naiba ai făcut? a întrebat el, aruncând plicul pe masă.
— Ți-am spus ce zic actele, a răspuns Daniela, fără să se ridice de pe scaun.
— O să stric nunta. O anulez chiar acum, dacă vrei să vezi ce înseamnă asta pentru sora ta.
Daniela avea mâinile împreunate pe masa de lucru, printre bucăți de stofă și ace cu gămălie colorată.
— Corina o să fie tristă câteva luni dacă nu te însori cu ea. Dar n-o să fie săracă niciodată, pentru că depozitul ăla e al ei pe jumătate, indiferent ce faci tu acum. Tu decizi ce fel de bărbat vrei să fii în povestea asta.
Vlad a plecat trântind ușa atelierului atât de tare încât un clopoțel prins deasupra a căzut pe podea. Daniela l-a ridicat, l-a pus înapoi pe cui, și a continuat să coasă.
În noaptea aceea, în apartamentul din cartierul Astra pe care urmau să-l locuiască împreună după nuntă, Corina a pus pe masa din bucătărie plicul cu notificarea, lângă o farfurie cu mere netăiate, și a așteptat ca Vlad să se așeze.
— De ce nu mi-ai spus de actul ăla înainte să mergi la Daniela? l-a întrebat ea.
— Pentru că știam ce-o să zică, a răspuns Vlad, fără să se uite la ea. Sora ta n-o să cedeze niciodată nimic.
— Nu e vorba de cedat. E vorba de al cui e depozitul ăla. Tata l-a lăsat nouă două, nu ție.
Vlad a încercat s-o ia de mână. Corina și-a tras-o și a rămas în picioare lângă masă, cu un măr în palmă pe care nu-l mușca, doar îl întorcea între degete.
— Dacă mai vii vreodată la sora mea cu o hârtie de semnat fără să-mi spui mie întâi, a spus ea, plec de la nuntă chiar în rochie. N-am să te las să faci din mine un instrument ca să pui mâna pe ce nu e al tău.
— N-am vrut decât să investesc, a zis Vlad după o tăcere lungă. Am crezut că fac bine pentru amândoi.
— Crezi multe lucruri comode, Vlad.
El s-a uitat la ea, apoi la plic, apoi iar la ea.
— Bine. Semnez. Dar să știi că sora ta o să te aibă mereu deasupra capului cu chestia asta. O să-ți amintească mereu cine a avut dreptate.
— Poate. Dar mâine dimineață mergi cu mine la notar.
A doua zi, la biroul notarial de pe strada Mureșenilor, Vlad a citit declarația de două ori înainte s-o semneze, cu stiloul apăsat prea tare pe hârtie, de parcă ar fi vrut să lase o urmă mai adâncă decât cerea semnătura. Notarul i-a împins tamponul de cerneală mai aproape, iar el a mai stat câteva secunde cu mâna suspendată deasupra liniei punctate înainte să scrie. A renunțat definitiv la orice pretenție asupra depozitului din Săcele, iar nunta a avut loc pe treizeci septembrie, așa cum fusese plănuită.
Daniela a stat în rândul întâi, în rochia bleumarin pe care și-o croise singură, cu tivul ei perfect drept, cusut în nopți în care nu se gândise decât la unghiul acelui decupaj de la guler. Când Corina a trecut pe lângă ea spre altar, sora mai mică s-a oprit o clipă, i-a strâns mâna și i-a șoptit ceva ce numai Daniela a auzit. Apoi a mers mai departe. Daniela și-a netezit fusta rochiei cu palma, o singură dată, și a aplaudat.
