Lucrez la un cabinet notarial de pe strada Regele Ferdinand din Cluj-Napoca de unsprezece ani. Mă numesc Ioana Pop și sunt asistenta notarului. Am văzut tot felul de situații — partaje care se terminau cu țipete pe hol, donații semnate printre lacrimi, contracte după care oamenii plecau și nu se mai auzeau niciodată. Dar povestea asta o țin minte pentru că în ziua aceea trebuia să termin la trei — fiul meu avea meci de fotbal — și am rămas până la șase și jumătate.
Danuta Kalmár a venit fără programare, într-o miercuri, în septembrie. Avea șaizeci și trei de ani, o haină largă și un dosar cu acte strâns la piept, de parcă cineva i l-ar fi putut smulge pe stradă. S-a așezat în sala de așteptare, sub afișul cu credite ipotecare, și a stat până când notarul a terminat cu clientul dinainte. Am întrebat-o dacă vrea apă. A refuzat. Apoi s-a răzgândit și a spus că totuși da, pentru că i se uscase gâtul.
Din ce am auzit prin ușa întredeschisă a cabinetului — și am auzit, pentru că acustica de la noi e groaznică, ușile nu se mai închid bine de la renovarea de anul trecut — reieșea că Danuta conducea de douăzeci și opt de ani un service auto cu vopsitorie și tinichigerie la marginea orașului, pe șoseaua spre Florești. Service-ul rămas de la soțul ei, mort acum unsprezece ani. Fiul, Marian, avea treizeci și șapte de ani și de șapte ani lucra acolo ca mecanic, oficial angajat, fără nicio cotă parte. Danuta îi dădea salariu ca oricărui alt angajat — trei mii opt sute de lei în mână.
Problema a început când nora, Carmen, s-a apucat de contabilitatea service-ului. O femeie plăcută la prima vedere, lucrase înainte la bancă, se pricepea la acte mai bine decât oricine altcineva din familie. Și ea, din câte am înțeles din frânturile de conversație, l-a convins pe Marian s-o roage pe mama lui să treacă service-ul pe numele lui — "ca să fie clar cui îi revine totul, înainte să se întâmple ceva". Danuta a fost de acord. Nu imediat, dar a fost de acord. A semnat la un alt notar, nu la noi, transferul afacerii către fiul ei anul trecut, în noiembrie.
Ce a adus-o acum la cabinetul nostru, în septembrie, a fost o altă chestiune. Marian și Carmen schimbaseră încuietorile la service. Fără nicio vorbă. Danuta venise luni dimineață ca de obicei, la șapte, să deschidă, și cheia nu se mai potrivea. L-a sunat pe fiul ei. Acesta i-a spus că, din moment ce service-ul e acum al lui, el hotărăște cine are chei, iar mama poate "să vină la o cafea, dar nu la muncă, pentru că doar îi deranjează pe clienți". Avea acolo biroul ei, mobila rămasă de la soț, fotografiile. Nu mai putea intra nici măcar după lucrurile personale.
Am auzit cum notarul, domnul Cristescu, îi explica pe un ton calm că, din moment ce donația fusese deja făcută și semnată, formal nu existau temeiuri legale pentru anularea proprietății asupra service-ului — decât dacă s-ar dovedi așa-numita ingratitudine gravă a celui care a primit donația, lucru care ar trebui demonstrat în instanță, și asta ar dura mult. Danuta asculta, dând din cap ca și cum ar fi înțeles, deși vedeam că fiecare cuvânt o lovea separat.
Atunci a întrebat ceva ce nu mă așteptam să aud. Dacă se poate anula cealaltă chestiune — procura pentru contul ei bancar personal, pe care i-o dăduse fiului acum trei ani, când zăcuse în spital cu pneumonie și cineva trebuia să plătească facturile. Nu revocase niciodată procura aceea. Uitase, sau nu voise să-și amintească. Iar în contul acela, a spus ea în șoaptă, erau o sută douăzeci de mii de lei — economiile unei vieți întregi, plus banii din vânzarea apartamentului mamei ei din Dej, acum doi ani.
Domnul Cristescu i-a spus că, în privința asta, lucrurile sunt simple. Revocarea procurii înseamnă o vizită, un document, se poate face pe loc, cu notificarea băncii chiar în aceeași zi. Danuta a tăcut o clipă. Apoi a rostit o frază pe care mi-o amintesc cuvânt cu cuvânt, pentru că am notat-o în agenda cu programări, ca să nu uit ora întâlnirii următoare: "Asta înseamnă că-i pot închide o ușă pe care el încă nu mi-a închis-o."
I-am întins pixul să semneze formularul de revocare a procurii. Mâna nu i-a tremurat — asta chiar am remarcat, pentru că mă așteptam să fie altfel după tot ce trecuse. A semnat cu un scris drept, hotărât, de parcă ar fi făcut asta de o sută de ori. Apoi a cerut o copie a documentului, a împăturit-o în două și a pus-o în același dosar pe care mai devreme îl ținuse strâns la piept.
Înainte să plece, am întrebat-o dacă reușește să ducă singură notificarea la bancă, pentru că sucursala de pe Bulevardul Eroilor se închide la ora șase, iar era deja cinci și jumătate. A spus că merge cu taxiul, pentru că autobuzul nu circula pe ruta aceea din cauza lucrărilor de la sensul giratoriu de pe Calea Florești. A plătit serviciul cu cardul, a mulțumit, și-a încheiat haina până la gât, deși afară era cald pentru o zi de septembrie, și a plecat.
Nu știu ce s-a întâmplat mai departe cu service-ul. Nu știu dacă fiul ei a observat imediat că banii nu-i mai erau accesibili, sau abia la următorul transfer. Dar trei săptămâni mai târziu Danuta s-a întors la noi — de data asta după un duplicat al actului notarial de donație a service-ului, pentru că, așa cum i-a spus recepționerei, "avocatul mi-a cerut toate actele complete". Purta aceeași haină. Arăta altfel. Nu veselă — nu cred că era un sentiment vesel. Dar dreaptă. De parcă nu mai stătea încovoiată sub o greutate pe care nu mai trebuia s-o care.
Când a plecat, i-am ținut ușa. A spus doar atât: "Să știți că fiul meu m-a sunat ieri. Prima dată după trei săptămâni." N-am întrebat despre ce au vorbit. Nu mai era treaba mea. Am închis ușa cabinetului în urma ei și m-am întors la actele următorului client, care aștepta de douăzeci de minute și își pierdea vizibil răbdarea.
