Cumnatul meu, Vlăduț, zăcea în Terapie Intensivă la Spitalul Județean din Brașov, cu plămânii care refuzau să mai tragă aer, iar eu, directorul general al Carpatica Air Services, aveam trei elicoptere și o singură decizie de luat. Miruna mă suna întruna. Eu eram închis într-o ședință de consiliu de administrație, cu ploaia bătând în geamurile de la etajul opt, iar telefonul îmi vibra pe masă ca un dinte stricat.
Să vă spun de la ce a pornit toată nebunia asta: cu șase ani în urmă, la cutremurul din Vrancea, un băiat de nouăsprezece ani m-a scos de sub dărâmăturile unei săli de conferințe din Focșani, unde ținusem o prezentare stupidă despre extinderea flotei. Sora lui mai mare murise chiar acolo, în aceeași clădire, în timp ce mă căuta pe mine printre moloz. Băiatul ăla se numea… nu contează cum se numea. Contează că fata pe care o pierdusem eu în locul ei se numea Ligia Dalisay — și că, de atunci, fratele ei mai mic a rămas orfan de tot ce mai avea, cu excepția unei burse pe care am pus-o eu la Carpatica pentru el.
În seara aia, cu Vlăduț muribund, mi-au spus că Ligia — pardon, am zis numele greșit — că fata cu bursa, o cheamă Alexandra, a făcut un atac de panică într-o cabană din Poiana Brașov, blocată de un versant căzut pe drum. Șoferul care o însoțea m-a sunat isteric: fata nu mai respira normal, avea un istoric de tulburare de panică de la accidentul din Focșani, iar eu am trimis elicopterul după ea. Nu după fratele Mirunei.
Știu cum sună. Am auzit-o pe Miruna repetând povestea asta la telefon cu avocata ei, cu vocea aia rece pe care o are când vrea să mă distrugă frumos. "A trimis elicopterul după o stagiară." Așa spune ea. Dar stagiara aia era singura persoană rămasă în viață dintr-o familie pe care am îngropat-o eu, cu mâinile mele, în urmă cu șase ani, pentru că am ales să nu mor atunci când trebuia să mor eu.
Miruna m-a sunat de șase ori. La a șasea, i-am spus că elicopterul e activ operațional, nu taxi de familie. I-am spus că fratele ei e bolnav de multă vreme și că nu poți transforma orice recidivă în urgență de companie. Am zis-o urât, recunosc. Dar în capul meu se derula alt film: sala de conferințe prăbușindu-se, praful ăla gros care mirosea a ciment ars, fata de lângă mine strigând numele fratelui ei înainte să tacă de tot.
Am trimis-o pe asistenta mea să-i dea Mirunei un număr de la o firmă de credite medicale. Am făcut-o din reflex administrativ, ca un idiot — voiam să rezolv o problemă de bani cu o soluție de bani, fără să înțeleg că problema ei nu era banul, era timpul. Opt ore, mi-a zis mai târziu doctorul, ar fi durat ocolul până la depozitul din Predeal, din cauza drumului surpat. Cu elicopterul, sub o oră.
M-am dus totuși la cabana din Poiana Brașov. Nu m-am dus pentru Alexandra ca stagiară — m-am dus pentru că, de fiecare dată când cineva din familia aia respiră greu, eu simt gheara aia din Focșani, de parcă n-aș fi ieșit niciodată de sub moloz.
Când m-am întors la spital, era aproape unu noaptea. Am ieșit din lift cu paltonul ud leoarcă și cu Costel, asistentul meu juridic, după mine cu un dosar. Miruna stătea în fața geamului de la Terapie Intensivă, cu spatele drept ca o riglă. I-am zis direct: am aflat că trimisese notificare de separare la avocatul ei. I-am cerut s-o retragă. I-am spus că peste trei zile lansăm proiectul de extindere pe ruta Brașov–Sibiu și că un scandal de familie ne-ar da peste cap toată strategia de imagine.
Fratele ei era la un pas de moarte în spatele geamului ăluia și eu vorbeam despre imagine de companie. Știu cum sună. Am și eu momentele mele în care mă recunosc monstru.
I-am întins dosarul cu un acord de confidențialitate legat de zborul elicopterului spre Poiana Brașov și cu o clauză prin care orice decizie financiară mai mare de cincizeci de mii de lei trebuia să treacă și prin semnătura mea. Ea s-a uitat la hârtii, apoi la mine, și mi-a spus ceva ce n-am înțeles atunci: "Nu se va mai repeta ce s-a întâmplat azi." Am crezut că acceptă. Am crezut greșit.
Chiar în clipa aia s-a deschis ușa de la Terapie Intensivă. Asistenta a zis că Vlăduț s-a trezit și vrea s-o vadă pe Miruna. Miruna a intrat, i-a luat mâna, iar el a întrebat de elicopter cu o voce stinsă. Am văzut-o prin geam cum îi apropie palma de obraz și îi spune că nu va mai cere nimic de la mine. Niciodată.
Nu știam încă ce urma. Peste câteva minute, pe telefonul Mirunei a sunat un producător de documentare care lucra la un material despre cutremurul din Focșani. Găsiseră o înregistrare de arhivă de la echipa de intervenție, cu vocea unui tânăr printre dărâmături. Miruna a ieșit pe hol să asculte. Eu am rămas lângă geamul salonului, cu Costel alături, fără să bănuiesc ce avea să iasă din difuzorul ăla telefon.
Vocea din înregistrare era a fratelui ei, de acum șase ani, cu praf în plămâni și cu respirația tăiată de tuse: "Eu l-am tras pe Andrei afară din sala de conferințe. E în viață, e pe scara din partea de est." Apoi, când operatoarea de urgență i-a cerut numele complet ca să-l dea presei, băiatul a refuzat: "Nu mă puneți la știri. Sora mea urmează să se căsătorească cu el. Nu vreau să creadă că familia noastră îi cere o datorie."
Miruna a stat nemișcată în holul ăla, cu telefonul lipit de ureche, cu apa de la aparatul de cafea picurând undeva în spate — singurul zgomot din tot spitalul la ora aia. Eu n-am aflat niciodată, în șase ani de căsnicie, că Vlăduț fusese cel care m-a scos de sub moloz. Credeam că doar a ajutat răniții, așa cum spusese public. Nu știam că fratele ei își ascunsese fapta ca să nu par eu îndatorat unei familii întregi.
Când Miruna a intrat înapoi în salon, avea telefonul încă în mână și fața complet golită de orice expresie pe care o exersase pentru mine în ultimii ani. Nu mi-a spus nimic despre înregistrare. Doar s-a așezat pe scaunul de lângă pat, i-a luat mâna fratelui ei și a stat așa până spre dimineață, când monitorul a arătat, în sfârșit, saturație stabilă — kitul alternativ pentru care ea semnase, cu mâna tremurândă la prima literă, funcționase.
Peste trei zile, chiar în ziua lansării proiectului Brașov–Sibiu, am primit la birou un plic sigilat, adus de curier, nu de Miruna. Înăuntru: actele de divorț, deja redactate de avocata ei cu o săptămână înainte — dovadă că nu improvizase nimic în noaptea aia, plănuise tot dinainte — și o copie după contractul prin care vânduse licența sistemului de dispecerizare pe care ea îl construise pentru Carpatica înainte s-o scot eu, încet, din toate deciziile importante ale companiei. Banii din vânzare acoperiseră deja, integral, factura de nouăzeci și două de mii de lei a spitalului, plătită în noaptea aceea, înainte ca eu să apuc să semnez vreun cec.
M-am dus la apartamentul unde locuia acum, cu Vlăduț externat și instalat pe canapeaua din sufragerie, cu o pătură pe genunchi și cu televizorul mergând la un post local care anunța ploi și pentru weekend. Am bătut la ușă. A deschis Vlăduț, nu ea. Mi-a zis, calm, că Miruna e la notar, că a treia oară vine acolo săptămâna asta, și că nu are rost s-o aștept, pentru că actele pe care le semnează nu mă privesc pe mine.
Am întrebat de licența dispecerizării, de contul companiei, de tot ce credeam eu că mai puteam recupera prin discuție. Vlăduț mi-a răspuns fără să ridice vocea, cu paharul lui de ceai de tei aburind pe măsuța de sticlă: "Ea nu mai are nimic de recuperat de la tine. A luat ce era al ei și a plecat." Nu m-a lăsat să intru. Am rămas pe scara blocului, ascultând cum se răsucește cheia în broasca nouă, montată — am aflat mai târziu — chiar în dimineața de după acea noapte de spital.
