Lucrez ca ospătar la „Casa Boierească” din Cluj de patru ani. În seara aia serveam o reuniune de absolvire a unui liceu. Era puțin după zece, mă dureau picioarele și în buzunarul șorțului mai aveam o gumă de mestecat pe jumătate mestecată, pe care o țineam de la pauză. Nu o aruncasem — aveam mâinile pline.
Am observat-o pe femeia de lângă garderobă. Brunetă, treizeci și cinci de ani, cu un palton de stofă care părea purtat cu grijă. Lângă ea stătea un bărbat în costum, cu ceas care sclipea sub lumina veiozei. Vorbea tare, ca pentru public. Am auzit clar:
— Ce, tot nu ți-ai găsit un bărbat să te întrețină cu tot cu copil?
Femeia a răspuns ceva, nu am prins. Bărbatul a râs. Am rămas în spatele coloanei cu tava. Nu voiam să mă bag, dar nu m-am putut smulge.
Femeia și-a pus paharul cu suc pe pervaz și și-a mutat geanta pe umăr. Bărbatul nu se dădea dus. Spunea celorlalți că ea e asistentă medicală. Ea a spus: „Asistentă-șefă de secție”. El a zis: „Ei, și stabilitatea e o realizare”. Cu tonul ăla cu care lauzi un copil că și-a încheiat corect nasturii.
Apoi a întrebat-o de copil. Ea l-a privit cumva dintr-o parte. Nu-mi amintesc exact. Am auzit doar: „Tu nu ești în măsură să întrebi”. Sau ceva așa. Lumea din jur râdea, muzica era dată tare.
Tipul s-a dus apoi la grupul lui de lângă scenă. Femeia și-a luat paltonul și a ieșit. Am mers să strâng paharele de la masa ei. Pe pervaz rămăsese un șervețel mototolit. L-am ridicat — avea scrisă o dată, cu pix albastru. Nu știu de ce l-am băgat în buzunar. Poate pentru că mă enerva că cineva îl aruncase acolo.
Am mai văzut-o opt luni mai târziu. Tot în restaurant, altă reuniune de absolvire. Ea stătea la o masă cu o prietenă. Și din nou a apărut bărbatul cu ceasul. L-am recunoscut după pantofi — lucioși ca oglinda.
S-a apropiat și a început:
— Ce mult nu ne-am văzut! Arăți bine.
Ea n-a răspuns. El a continuat mai tare:
— Tu l-ai întors pe copil împotriva mea.
— Tu n-ai mai dat pe la el trei luni, a spus ea.
— Tot suntem o familie.
— Nu suntem.
El a ridicat vocea. Câțiva de la mesele vecine s-au întors spre ei.
— Și acum ce? Te dai iar femeie puternică și singură?
Atunci s-a deschis ușa. A intrat un bărbat în geacă de fâș, iar în spatele lui un băiat de vreo nouă ani cu o cutie de tort în brațe. Băiatul a văzut-o pe femeie, a ridicat cutia și a strigat: „Mamă, am reușit!” Bărbatul din geacă i-a luat cutia, a pus-o pe masă, apoi s-a dus lângă ea. I-am văzut mâna pe spatele ei. Pe deget era un inel.
Fostul — sau cine o fi fost — a întrebat:
— Cine e ăsta?
— Soțul meu.
— În timp ce eu încercam să refac familia, tu te-ai măritat?
— Tu încercai să recapeți controlul. Familia ai părăsit-o acum opt ani.
Am înghețat cu tava în mână. La masa lor, prietena femeii trăgea de tacâmuri, ca și cum ar fi vrut să facă loc.
Femeia a scos din geantă o foaie îndoită. A pus-o pe colțul mesei, lângă tava mea. A spus:
— Aici sunt datele pentru întâlniri. Dacă vrei să fii tată, vino la timp. Căsătoria mea n-are legătură cu obligațiile tale.
Bărbatul a strâns foaia în pumn. I-am văzut degetele albite. Apoi s-a uitat la băiat:
— Tu vii cu mine?
Băiatul s-a lipit de cutia de tort.
— Azi e sărbătoarea mamei.
— Sunt tatăl tău.
— Atunci vino duminica viitoare. Aici scrie.
Băiatul a arătat spre foaia din mâna bărbatului.
Am crezut că o s-o rupă. Dar el și-a descleștat degetele. A netezit colțul mototolit al foii. A împăturit-o din nou. A pus-o în buzunarul interior al sacoului. Nu s-a uitat la nimeni. A pornit spre ieșire. La ușă, s-a întors ușor și a spus:
— Vin duminică la unsprezece.
Ea a răspuns: „Bine”.
După ce a plecat, femeia s-a așezat cu soțul și cu băiatul. M-am dus la ei să întreb ce servesc. Băiatul deschidea cutia cu tort. A zis: „Pot să iau un suc?” Am adus. În timp ce puneam paharele, i-am văzut mamei telefonul. Deschisese aplicația băncii. Am văzut pe ecran, pentru o secundă: „cont minor — 27.000 lei”. Ea a mișcat repede pagina. N-am vrut să par curioasă; am întors capul.
Mai târziu, când duceam nota la bar, mi-am dat seama că aveam încă șervețelul ăla cu data în buzunarul șorțului. L-am scos și l-am aruncat la coșul de sub tejghea. Bărbatul în geacă îi spunea femeii ceva despre un meci de hochei la care aveau bilete. Ea a zis: „Să nu întârziem, mâine are școală.”
Seara s-a terminat târziu. Am predat casa de marcat și am ieșit pe ușa din spate. Ploua mărunt. Pe trotuar, lângă restaurant, am văzut o foaie îndoită. Semăna cu cea pe care i-o dăduse femeia. Nu m-am apropiat. Poate era altceva. Sau poate că vântul o scosese din buzunarul cuiva.
Nu știu ce s-a întâmplat duminica următoare. Nu l-am mai văzut pe bărbatul cu ceasul. Pe femeie am zărit-o o dată, în trecere prin fața restaurantului, cu băiatul. Îi cumpăra un covrig de la colț. Râdea. Băiatul ținea în mână o sticlă de apă și îi arăta ceva pe un afiș. Nu i-am spus nimic. Doar am strâns foaia de comandă și am intrat înapoi.
