Mi-a trimis un mesaj într-o joi dimineață. Pe la zece și un sfert. „Îți mai amintești cum săream din cireșul de la bunici? Cădeam mereu în brațele lui tataie.” Am citit ecranul cu o cafea în mână și am zâmbit. Nu i-am răspuns imediat, eram în întârziere la serviciu. Două ore mai târziu, o ambulanță îl ridica din atelierul lui de tâmplărie de pe strada Mehadia, din Timișoara. Inima i se oprise.
La înmormântare, părinții noștri s-au sprijinit unul pe altul. Elena, soția lui, stătea dreaptă, cu ochelarii fumurii care îi acopereau pleoapele nemișcate. Nu plângea. Din când în când, degetele i se plimbau pe o verighetă prinsă la gât cu un lănțișor subțire. Femeia care fusese cea mai bună prietenă a fratelui meu și, mai târziu, soția lui. Oarbă din naștere.
La trei zile după ce l-am îngropat, am deschis cutia de scule pe care Andrei o ținea sub pat. Mirosul de brad și lac m-a izbit mai tare decât mă așteptam. Pe fund, un plic cu scrisul lui de mână: „Ioanei”. Era atât de cald în apartamentul lui, deși afară ploua mărunt, o ploaie de noiembrie care spăla statuia lui Decebal din parc. Am rupt plicul cu aceeași mișcare cu care deschideam, când eram mici, cutiile de biscuiți furate din cămară.
Scrisoarea începea direct, fără introduceri.
*„Ioana… dacă citești asta, înseamnă că n-am avut norocul să mă întorc acasă. Elena e lângă tine, dar nu știe ce e în plic. I-am spus că ți-am lăsat niște acte și tu ai să ai grijă de ele.*
*Când aveam douăzeci și trei de ani, am aflat că am o cardiomiopatie hipertrofică. E o boală moștenită, rară. Doctorii mi-au zis că pot trăi și cincizeci de ani… sau să mor înainte de treizeci. N-au știut să-mi spună exact. Am tăcut față de mama și tata, pentru că nu suportam să văd cum încep să mă privească altfel. Dar motivul pentru care m-am căsătorit cu Elena a fost altul.*
*Ea a trăit o viață întreagă crezând că oamenii o compătimesc pentru că nu vede. Voiam măcar o persoană pe lumea asta care să o iubească fără ezitare. Fără condiții. Fără să se întrebe cum ar fi fost viața cu altcineva. Dacă tot aveam puțini ani, preferam să-i trăiesc alături de ea, nu să mă întreb zeci de ani ce-ar fi putut fi.*
*Elena mea minunată… dacă cumva auzi asta, înseamnă că eu văd acum tot ce ți-ai imaginat tu o viață întreagă. Nu lăsa ultimul meu capitol să îl închidă și pe al tău. Mergi mai departe. Râzi din nou. Călătorește. Iubește iarăși, dacă viața îți scoate pe cineva în cale. Să mă iubești pe mine n-a fost niciodată menit să devină o închisoare pentru tine.*
*Acum, te rog ceva. Ia verigheta mea de la Elena — ea o poartă la gât — și doneaz-o pentru un cuplu care nu-și permite inele. Vreau să ajungă la oameni care încep din greu și care au nevoie de un semn că e posibil. Nu spune nimănui de unde vine. Lasă-i să creadă doar că cineva, undeva, a vrut pentru ei speranță, nu datorii.”*
Am strâns foaia de hârtie cu ambele palme. Am stat așa până când am auzit tramvaiul 3 cum zgâlțâie pe bulevard. Apoi m-am dus la Elena.
Era în bucătăria lui Andrei, deși acum era a ei. Fierbea apă într-un ibric de cupru, iar pe pervaz motanul vecinilor, un birmanez gras pe care toată scara îl știa, torcea cu ochii întredeschiși. Elena știa exact câte plăcuțe de zahăr pun în ceașca mea. Două. N-a întrebat de ce am venit. A întins mâna și a desfăcut lănțișorul.
— Ți-a dat scrisoarea, a spus ea simplu. Nu e întrebare. E constatare.
— De când știi?
— Din noaptea dinaintea nunții. Andrei m-a luat de mână și m-a dus pe malul Begăi. Era vară, se auzeau rațele cum se bat pe resturile de pâine aruncate de trecători. Mi-a spus tot. Că inima lui e o bombă cu ceas, că poate trăiește mult, poate nu. Că e decizia mea și mă va înțelege dacă plec. I-am spus că vreau să fiu soția lui, nu îngrijitoarea unui pacient.
A întors verigheta pe palma mea. Aurul era zgâriat, subțire, obișnuit. O verighetă de șase sute de lei, cumpărată la un amanet de pe strada Șaguna, pentru că atunci atâția bani aveau. Mi-a închis degetele peste inel și mi-a zis cu o voce care nu tremura deloc:
— Unii oameni măsoară o căsnicie după câți ani ține. Eu o măsor după cât de complet ne-am iubit în anii pe care i-am avut. Nu am niciun regret.
Am păstrat inelul în buzunarul gecii până în dimineața de 14 decembrie. În ziua aceea, la Starea Civilă de pe bulevardul Revoluției, o pereche tânără aștepta pe hol, îmbrăcați simplu, el într-o cămașă albă puțin prea mare, ea cu un buchet de crizanteme. Am întrebat-o pe doamna ofițer dacă pot lăsa ceva pentru ei. Anonim. Am lăsat verigheta într-o cutiuță de catifea și un bilet scurt: „Să începeți cu noroc, nu cu datorii.”
Când ceremonia s-a terminat, mireasa s-a uitat nedumerită la inelul din palma ei, apoi în jur, căutând pe cineva. Nu m-a văzut. Eu eram deja afară, sub cerul cenușiu de Timișoara, cu mâinile înfipte în buzunare.
Mai târziu, o vecină m-a întrebat de ce s-a însurat fratele meu cu o femeie oarbă.
— Nu s-a însurat cu ea pentru că ea nu putea să vadă, i-am răspuns. S-a însurat cu ea pentru că ea i-a văzut inima mai clar decât oricine altcineva.
Avea douăzeci și opt de ani când inima i s-a oprit. Înainte să plece de acasă, mângâiase motanul vecinilor și lăsase pe noptieră o felie de cozonac pentru Elena. Ea mi-a spus mai târziu că a mâncat-o fără să știe că e ultimul lucru pe care el i l-a dăruit. A spus că avea gust de nucă și de miere, exact cum îi plăcea ei.
