Doi oameni locuiau sub același acoperiș de douăzeci de ani. La început se certau din orice, apoi se împăcau pe canapea, în bucătărie, pe hol. Apoi nici certuri n-au mai fost. Nici împăcări.
Au început să doarmă în camere separate – apartamentul din Titan avea exact două dormitoare, le venea mănușă.
Și, la un moment dat, au început să mănânce separat.
Când doi soți ajung să-și facă de mâncare pe rând, fără să se mai așeze la aceeași masă, e clar că s-a rupt ceva definitiv. Nu vorbeau despre divorț, nu trântiseră acte pe masă. Fiecare își purta viața în fața celuilalt ca un străin politicos.
Andrei o cunoscuse pe Iulia la un training la Constanța. Ea stătea la alt hotel, venea din Galați, lucra în asigurări. Schimbaseră numere de telefon, începuseră să-și scrie seara. Ea îi înțelegea oboseala, îl făcea să râdă cu povești din drumurile ei prin țară. Andrei simțea că lângă ea poate respira altfel. Iulia nu-l știa pe Andrei cel de-acasă, nu-i vedea umerii lăsați și tăcerea încărcată.
Ioana, în schimb, nu cunoscuse pe nimeni. Muncea la același birou de contabilitate de cincisprezece ani, venea acasă, gătea pentru o singură persoană, spăla o singură farfurie. Nu mai cerea nimic. Când simți că nu mai ești iubit, cuvintele devin de prisos.
Într-o dimineață de octombrie, Ioana stătea în bucătărie, în halatul ei vechi, cu părul prins neglijent – un permanent nereușit de luna trecută. Soarele rece intra prin geamurile nespălate. Se făcuse deja șapte și jumătate, trebuia să plece la serviciu.
Pe aragaz, pe ochiul mic, încinsese tigaia cea mai minusculă din casă, aproape o jucărie. I se crăpase mânerul și o păstra doar pentru că-i rămăsese din studenție.
Sparsese un singur ou în tigaia aceea. Stătea aplecată, cu paleta în mână, și se uita la cercul auriu din fundul tigăii. Femeia micuță, cu umerii strânși, părea și mai mică în dimineața aia.
Andrei a intrat să-și pună un ibric cu apă. Avea o ședință la nouă și se grăbea. De fapt, se grăbea de luni întregi – spre o altă viață, spre o altă femeie. În ultimele zile, căutase deja chirie pe internet, se hotărâse aproape.
Ioana și-a ridicat privirea. Ochii ei aveau ceva vinovat, ca un câine bătut care cere tacit iertare pentru că există. A întins tigaia spre el și a întrebat încet:
— Vrei și tu un ochi?
Trei cuvinte banale. Dar pe Andrei l-au izbit ca un pumn în piept.
Dintr-odată, în capul lui s-a derulat un film vechi, cu o singură tigaie, două furculițe și o cană de ceai pe care și-o împărțeau pe rând. Căminul studențesc din Timișoara. Iarna, când stăteau sub plapuma aia subțire, soldățească, și râdeau de frig.
Pe vremea aia aveau un singur ou în bucătărie. Și-l făceau ochi, unul singur, pe singura tigaie. Ioana – pe atunci o puștoaică veselă, cu breton rebel – venea totdeauna cu tigaia și întreba, făcând pe actrița: „Domnul meu, vreți și dumneavoastră un ochi?”. El răspundea grav: „Doamnă, ce onoare!”. Și se ghionteau, și râdeau, și mâncau pe rând din aceeași tigaie, direct din tigaie, ca doi copii.
Acum, după douăzeci de ani, aceeași femeie stătea în fața lui, în bucătăria din Titan, cu aceeași tigaie minusculă. Cu aceleași trei cuvinte. Dar vocea se schimbase: în locul veseliei și al ironiei pline de tandrețe, era o teamă nefirească, un tremur pe care el nu-l mai auzise. De parcă Ioana se temea că respinge și un ou, nu doar o jumătate de viață.
Andrei a rămas blocat câteva secunde. Apoi, fără un cuvânt, a luat tigaia din mâna ei și a pus-o pe o parte, pe un suport de lemn. S-a apropiat și a cuprins-o cu brațele. Capul ei mic abia îi ajungea la claviculă. El e înalt, aproape un metru nouăzeci, ea – un metru și jumătate cu tocuri. Când o strângea la piept, dispărea pur și simplu.
A început să bolborosească. Că nu știe ce-a fost cu el în ultimele luni, o nebunie, o eclipsă, o prostie. Că n-a vrut s-o rănească, dar s-a rătăcit. Că viața asta de adult, cu rate, răceli și tăceri, l-a ros pe dinăuntru și n-a mai știut pe ce drum s-o apuce.
Ioana nu spunea nimic. Plângea încet, cu nasul lipit de puloverul lui, și lacrimile făceau pete mici pe lână. Tigaia stătea pe masă, oul se răcise, cercul auriu se sfărâmase la o margine.
Nu s-a terminat acolo. Andrei a sunat la serviciu, a spus că are o problemă personală și întârzie. A chemat-o pe Ioana în sufragerie – camera aia mare pe care o foloseau doar de Anul Nou și de zile onomastice – și au stat pe canapea, unul lângă altul. A vorbit el. I-a mărturisit tot, și de Iulia, și de corespondența din nopțile când Ioana dormea în camera cealaltă. Nu s-a scuzat. A spus doar: „N-am plecat, uite, sunt aici, spune-mi tu ce vrei să facem”.
Ioana s-a ridicat, a intrat în bucătărie și a venit cu tigaia în mână. S-a așezat din nou și a întins-o spre el:
— Mai întâi mănâncă oul ăsta. Că iar ai slăbit.
A fost prima dată după doi ani când Andrei a râs din toată inima și s-a conformat. A mâncat oul rece, direct din tigaie, iar ea îi ținea tigaia.
Apoi au băut ceai împreună, din aceeași cană. În acea dimineață n-au mai ajuns la serviciu niciunul dintre ei.
După-amiază, Andrei a trimis un singur mesaj pe telefon. Iuliei. „Nu mai pot. Îmi pare rău.” Apoi a șters numărul. Nu i-a cerut Ioanei să verifice, n-a făcut teatru. Și-a scos din portofel cartea de vizită mototolită a unei agenții imobiliare și a rupt-o în patru, sub ochii ei. Ea nu l-a întrebat nimic. A pregătit o salată mare, a pus masa în bucătărie, a scos două farfurii.
Seara s-au plimbat prin Parcul IOR. Frunzele galbene foșneau sub pantofi. Andrei îi ținea mâna și, pentru prima dată după mult timp, Ioana nu-și trăgea palma înapoi. Când au ajuns în dreptul lacului, ea s-a uitat la reflexia lor în apa murdară: un om mare, unul mic, amândoi deformați de unde, dar împreună.
— Ai mei ziceau că n-o să rezistăm, a șoptit ea. Doi nebuni cu o tigaie spartă.
— Și uite că tigaia tot aia e, a răspuns el.
Și au râs iar, cu respirația aburind în frigul serii.
