Durerea era un șarpe la rândul ei – se încolăcea în jurul coastelor mele și strângea. Șuieratul pe care îl scoteam nu era avertisment, ci un geamăt pe care nimeni nu-l auzea. Lama sapei îmi spintecase solzii de pe spate, iar soarele îmi usca rana prea repede. Mirosul de iarbă arsă și sânge era singurul lucru care îmi umplea simțurile, până când o umbră mică a acoperit lumina orbitoare.
Era un pui de om. O femelă, după parfumul de fluturi de noapte și creioane colorate. Degetele ei tremurau, dar nu de frică. Simțeam asta. Frica are un miros acid, iar ea mirosea a pufuleți cu brânză și a compasiune. Când vârfurile degetelor au atins apa rece pe rana mea, am vrut să mă retrag, dar mușchii nu mă mai ascultau. Obrazul i s-a apropiat atât de mult, încât îi vedeam firele subțiri de păr desprinse din codița blondă.
— Te doare rău, nu-i așa? a șoptit ea, iar sunetul vocii sale a vibrat prin sol mai puternic decât orice tunet.
Nu am înțeles cuvintele, dar am înțeles intenția. Mi-a înfășurat corpul într-o pânză moale, un gest care în sălbăticie ar fi fost o insultă, dar din degetele ei, era o binecuvântare. Apoi, întunericul unei cutii de carton. Nu m-am zbătut. Epuizarea era o gură de nisip care mă trăgea în jos.
În cutie, am plutit într-o stare de semi-conștiență. Am simțit cum cutia se ridică, cum oscilează la fiecare pas grăbit al copilei. Au fost zgomote noi – un scârțâit de poartă, o voce mai gravă de femelă adultă care striga ceva de la distanță, mirosul intens de ardei copt și de benzină de la o drujbă. Când cutia a atins o podea rece, am deschis ochii. Întunericul de aici era diferit, un întuneric plin de praf și de așchii de lemn.
M-a scos și m-a așezat pe ceva moale. Un prosop vechi, dar nu din acela pufos, ci unul aspru, de bucătărie. Am zărit o crăpătură de lumină, apoi chipul ei din nou.
— Nu-ți fie teamă, stai aici, a spus ea, și a împins lângă botul meu un capac de borcan plin cu apă. Mirosul de clor m-a făcut să strănut, dar am băut. Apa rece mi-a curs prin gâtlej și pentru o clipă, durerea s-a mai domolit.
Am adulmecat aerul. Casa asta… era o hartă întreagă de mirosuri. În stânga, grăsime de porc și ceapă prăjită. De la etaj, un iz stătut de transpirație masculină și ulei de motor. Sub mine, o minge de tenis uitată și o pungă de plastilină. Și undeva, aproape, aproape de tot, mirosul ăla lipicios și dulce de pufuleți. Pericolul nu era aici. Aici era, pentru prima dată după multe luni, un adăpost.
Am ațipit. Corpul meu își mobiliza ultimele resurse pentru a lupta cu infecția. Puteam să rămân aici, inert, până mă prindea alt prădător, sau până mă vindecam. Am ales a doua variantă pentru că ea, copila, crezuse că se poate.
Ceasurile au curs una după alta. Vocile din casă s-au estompat, pașii grei de deasupra au încetat. Liniștea nopții a căzut ca o pătură groasă peste satul adormit de lângă Câmpulung Moldovenesc. Un câine a lătrat undeva departe, un sunet ascuțit, inutil. Apoi, un vânt rece a răscolit frunzele de nuc din curte.
Și atunci, l-am simțit.
Nu era un miros care aparținea acestei case. Nu era mirosul de motorină al tatălui, nici mirosul de prăjitură al mamei. Era un iz înțepător, de sudoare veche amestecată cu adrenalină, de fier ars și de intenție rea. Ceva din el duhnea vag a fierăstrău mecanic și a sudoare rece de la atelierul de tâmplărie de pe ulița principală – un loc pe unde tatăl își ducea drujba la reparat și de unde, poate, cineva îl urmărise până acasă. Vibrația pașilor lui era greșită, prea atentă, prea lentă pe pietrișul din fața ușii.
Rana de pe spate mă ardea, dar am ignorat-o. Apa și repausul îmi redaseră o fărâmă de control; nu mă mai simțeam prizonier în propriul corp. Mi-am încordat mușchii, fiecare fibră protestând cu un junghi surd. M-am strecurat de sub pat. Linoleumul rece mi-a gâdilat burta în timp ce alunecam spre coridor. Ușa de la intrare era din lemn masiv, iar în spatele ei, pericolul avea un ritm sacadat. Am auzit un clichet metalic, o zgârietură adâncă în broască.
M-am ridicat. Mi-am arcuit gâtul, am deschis gura și am lăsat să iasă un șuierat care a despicat liniștea casei ca un bici. Nu era un sunet de avertizare, era un strigăt de luptă. Am țâșnit, o săgeată neagră cu bandajul fluturând pe spate, și m-am oprit chiar în prag, gata să lovesc. Explozia de efort a trezit o durere oarbă de-a lungul cozii și simțeam cum puroiul și sângele înmoaie din nou tifonul, dar rămâneam neclintit.
De după ușă, o înjurătură înfundată. Un clinchet metalic – ranga a căzut pe caldarâm. Dar nu s-a retras. Am simțit cum se lasă pe vine, cum se pregătește să forțeze încuietoarea cu umărul. Amețeala mă lua din nou, otrava infecției îmi pulsa în sânge, dar nu m-am dat la o parte. Aș fi mușcat. Aș fi mușcat primul lucru care intra pe ușa aia.
De sus, o ușă s-a trântit de perete. Pași grei, bărbătești, au bubuit pe scări. Tatăl. Am auzit butonul de la telefonul fix cum e apăsat de trei ori, rapid. "Poliția, veniți repede, cineva încearcă să ne spargă ușa, strada Mesteacănilor, în Vama." Vocea îi tremura, dar nu de frică, ci de furie.
Apoi, o altă pereche de pași, mai ușori, a coborât în fugă. Mama. Am simțit cum se oprește la baza scărilor și își ține respirația. Un alt miros a umplut coridorul, un miros ascuțit de frică, dar nu era îndreptat spre mine. Era îndreptat spre ușa de la intrare, spre amenințarea din exterior.
Apoi, s-a aprins o lumină orbitoare. Tatăl a aprins proiectorul din curte. O lumină de o mie de sori a inundat pervazul, și am auzit-o, clară ca ziua – fuga. Pașii disperați ai intrusului pe pietriș, împleticindu-se prin straturile de leuștean, escaladând gardul de lemn și pierzându-se în noapte. Câinele vecinului a început să latre isteric, și apoi un altul, și încă unul. Tot satul era în picioare.
M-am lăsat pe podea, domol, învins de propria slăbiciune. Furia mă părăsise, lăsând în urmă doar o sleire copleșitoare. Capul îmi atârna greu, ca și cum l-aș fi ținut într-un clește. Atunci, am simțit-o pe ea. Se apropiase fără să scoată un sunet, o fantomă în pijamaua ei roz cu un personaj desenat pe piept. S-a așezat turcește lângă mine, atât de aproape încât îi simțeam căldura pe solzii mei reci. Nu mi-a fost frică de ea, și ea nu se temea de mine.
Un deget umed – își ștersese o lacrimă – mi-a atins ușor vârful botului.
— Mulțumesc… Tu ne-ai salvat, a murmurat ea, și cuvintele erau calde, moi, ca pământul după ploaie.
Am ridicat capul. Prin ceața epuizării, i-am văzut ochii, umezi și strălucitori în lumina slabă care se strecura de la etaj. Nu era niciun reproș, nicio teamă. Doar o conexiune mută, animalică. Am scos un ultim șuierat, dar nu unul de avertizare – un oftat prelung, o recunoaștere. Apoi, am simțit un curent de aer rece, proaspăt, mirosind a rășină de brad și a libertate. Fereastra de la bucătărie era larg deschisă.
M-am întors și, fără să mă mai uit înapoi, m-am strecurat afară. Iarba de dincolo de casă era înaltă și umedă de rouă, și m-a învăluit imediat. Am auzit în depărtare sirenele, și vocile agitate ale vecinilor care îl imobilizau pe intrus pe ulița principală, lângă fântâna cu cumpănă și afișul vechi pe care scria „Păstrăm curat în Bucovina”. Dispăream în întuneric, purtând pe spate o fâșie de tifon și, undeva adânc, în piept, o fărâmă de căldură pe care nu o mai simțisem niciodată.
