Ramona avea patruzeci și șapte de ani și un atelier de tinichigerie și vopsitorie auto pe strada Câmpului, la marginea Craiovei, moștenit de la soțul ei, Nelu, mort acum șase ani de infarct, chiar în curtea atelierului, cu cheia franceză în mână. De atunci Ramona a ținut afacerea pe linia de plutire singură — cu un contabil plătit cu ora și cu Sorin, fiul ei, care la douăzeci și opt de ani se apucase, în sfârșit, să învețe meserie de la ea.
Sau așa credea ea.
Sorin s-a însurat acum doi ani cu Alina, o fată din Slatina care lucra la o firmă de asigurări. Frumoasă, ambițioasă, cu unghii făcute mereu proaspăt și cu o vorbă dulce care pe Ramona o făcea, fără să știe exact de ce, să se încordeze din umeri. Alina n-a pus niciodată piciorul în atelier. Zicea că mirosul de vopsea îi dă dureri de cap. Dar despre bani de-acolo întreba des, cu jumătate de gură, la mesele de duminică.
Într-o joi de septembrie, pe la ora unsprezece dimineața, Ramona a intrat în biroul din spatele atelierului — o cameră mică, cu un calorifer electric și un calendar cu pisici pe perete, cadou de la o clientă — și a găsit pe birou un teanc de hârtii pe care nu le pusese ea acolo. Un contract de cesiune de părți sociale. Firma, înființată pe numele ei de zece ani, era transferată integral către Sorin. Semnătura Ramonei era deja pusă jos, la loc de rezoluție. Doar că ea n-o pusese.
A stat cu hârtia în mână lângă calorifer, ascultând cum afară, în curte, un ucenic bătea cu ciocanul de tinichigerie într-o aripă de Dacia Logan, ritmic, ca un metronom care nu se oprea din el însuși. Mirosea a solvent și a cafea rece, din ceașca uitată de aseară pe raftul cu chei franceze. Pe geam se vedea, ca în fiecare dimineață, câinele vecinului, un ciobănesc bătrân, adormit la umbra unui gard de plasă.
A sunat-o pe contabilă, pe doamna Georgescu, care se ocupa de acte de cincisprezece ani.
— Doamna Ramona, a venit fiul dumneavoastră ieri, cu soția. Mi-a zis că ați fost de acord, că discutați acasă despre asta, că vreți să treceți firma pe numele lui înainte să vă pensionați. Mi-a arătat un mesaj de pe telefon, cică de la dumneavoastră…
— Ce mesaj?
Tăcere la capătul firului.
— Un mesaj scris, doamna Ramona. Nu vorbit.
Ramona a închis telefonul și s-a uitat lung la contract, la semnătura ei falsificată, care semăna izbitor de bine — prea bine ca s-o fi făcut cineva la prima încercare.
Seara, la cină, în bucătăria din casa în care locuia singură de când murise Nelu, Sorin a venit cu Alina, fără să fie chemați. Alina a intrat direct, s-a așezat la masă și a zis, înainte să apuce cineva altceva:
— Mamă Ramona, hai să nu facem din asta o dramă. Sorin oricum urma să preia totul, mai devreme sau mai târziu. Așa a scutit pe toată lumea de bătaia de cap cu notarul de mai târziu.
Sorin nu s-a uitat în ochii mamei sale.
— Am crezut că e mai simplu așa, mamă. Tu ești obosită, se vede, ai cearcăne de-o lună. N-am vrut să te încarc.
— M-ai încărcat exact cu asta, a zis Ramona. Cu o semnătură pe care n-am pus-o eu.
Alina a râs scurt, ca și cum ar fi fost o glumă proastă spusă de altcineva.
— Păi cui i-ar păsa? E tot în familie.
Ramona n-a mai zis nimic în seara aia. A strâns farfuriile, a spălat vasele cu apă prea fierbinte, ca să simtă ceva pe piele, și i-a condus pe amândoi până la ușă fără o vorbă. Pe hol, lângă cuier, mai atârna încă geaca de piele a lui Nelu, pe care n-avusese curaj s-o dea la nimeni.
A doua zi de dimineață s-a dus direct la notarul Bogdan Enescu, cel care le autentificase și actele de moștenire după Nelu, cu un dosar sub braț: extrasul de la Registrul Comerțului, o mostră de semnătură veche, de pe un act din urmă cu trei ani, și telefonul cu mesajul pe care Sorin îl arătase contabilei — l-a cerut de la doamna Georgescu, care i l-a trimis fără să stea pe gânduri, rușinată că se lăsase păcălită.
— Semnătura e falsificată grosolan la o comparație grafologică, doamna Ramona, a zis notarul, uitându-se pe lupă la cele două semnături puse alături. Puteți depune plângere penală pentru fals și uz de fals. Dar dacă vreți doar să opriți transferul și să rămâneți liniștită, putem face mai repede: o cerere de anulare a cesiunii la Registrul Comerțului, pe motiv de fals, plus o declarație notarială din partea dumneavoastră.
— Vreau amândouă, a spus Ramona. Anularea, și plângerea.
Trei săptămâni mai târziu, cesiunea a fost anulată oficial, iar firma a rămas, pe hârtie și în realitate, a Ramonei. Sorin a primit citație de la poliție pentru audiere, pe fals în înscrisuri sub semnătură privată. A venit la ea acasă, singur de data asta, fără Alina, cu ochii roșii, ca de om care n-a dormit.
— Mamă, retrage plângerea. Mă bagă la pușcărie pentru asta.
— Nu te bagă nimeni la pușcărie pentru o primă abatere, dacă recunoști și plătești ce trebuie, a zis Ramona, calmă, stând în picioare lângă masa din bucătărie, cu mâna pe spătarul scaunului lui Nelu, cel pe care nimeni altcineva nu se așeza. Dar plângerea rămâne. Ca să știi tu, și să știe și ea, că nu se semnează în locul meu nici pe o comandă de piese.
— Alina a zis că e o formalitate, o hârtie…
— Alina n-a pus mâna pe cheia franceză în viața ei, Sorine. Eu am șaisprezece ani de atelier și tatăl tău a murit cu unealta-n mână ca firma asta să rămână a familiei — nu ca să treacă peste noapte la o femeie care se plânge de miros de vopsea.
L-a lăsat pe fiul ei să plece fără să-l oprească la ușă, fără îmbrățișare, fără vorbe de împăcare grăbită. A doua zi, Ramona s-a dus la bancă și a schimbat semnătura specimen depusă pentru contul firmei, apoi la un lăcătuș de pe strada alăturată, care i-a montat un yală nou la biroul din atelier — cel cu calendarul cu pisici — și i-a dat două rânduri de chei, unul pentru ea, unul rămas la Georgescu, în caz că pățește ceva.
Firma a rămas pe numele ei. Sorin a plătit o amendă și un avocat, dosarul penal s-a stins cu împăcare, dar rămas cu mențiune la cazier pentru cinci ani. Alina n-a mai venit la mesele de duminică — a zis că are program la firmă, tot mai des, tot mai lung. Iar Ramona, în fiecare dimineață, deschide biroul cu cheia ei nouă, pune ceainicul pe plită, și ascultă cum ucenicul bate ritmic în tabla vreunei mașini, ca și când nimic n-ar fi fost vreodată altfel.
