Pufuleț era un ghemotoc de blană crem, cu urechi care păreau prea mari pentru capul lui, ca două palete de ventilator stricate. Fusese abandonat într-o dimineață de noiembrie, lângă tomberoanele din spatele blocului 46 din Berceni. Nu plânsese, nu scheunase. Pur și simplu se așezase pe labele din spate, cu nasul umed îndreptat spre colțul străzii de unde dispăruse ultima siluetă cunoscută, și așteptase. Așteptase ore întregi, convins că e o glumă. Că omul lui se ascunde după un container și va ieși de acolo într-un suflet, hohotind, și-l va lua în brațe.
A doua zi, Pufuleț și-a dat seama că jocul ține mai mult decât credea. Și-a găsit alți parteneri. Dimineața, la prima oră, se înfrupta din pesmeții aruncați porumbeilor de o bătrânică de la etajul trei. Pufuleț intra direct în mijlocul stolului, dând din coada ca un șobolan fericit, iar porumbeii se obișnuiseră deja cu blănosul ăla obraznic care le fura micul dejun. La prânz, se băga între motanii cartierului, lângă grătarul turcesc de la colț. Încasează două labe peste bot, scheuna puțin, apoi își lipea nasul de resturile de shaorma și înfuleca alături de ei, frecându-se de blana lor ca și cum ar fi fost fratele lor mai mic și enervant.
Dar marea lui pasiune era un motan negru, imens, numit simplu Negru. Animalul ăsta avea o mutră numai cicatrici, o ureche pe jumătate smulsă și niște ochi galbeni care păreau că au văzut prea multe lupte la trei dimineața. Toți câinii din cartier îl ocoleau, și cu bun motiv. Îl porecliseră „Căpcăunul”. Negru stătea de obicei pe capota unei Dacii vechi, în mijlocul parcării, privind lumea ca un rege detronat care își contemplă regatul de gunoaie.
În fiecare dimineață, când Pufuleț ieșea de sub bancă, se întindea, căsca și o lua la goană direct spre Căpcăun. Se auzea un miorlăit gutural, adânc, ca un geamăt de disperare. Negru ridica ochii spre cerul poluat al Bucureștiului și părea că se roagă la un înger al motanilor: „De ce eu? Chiar eu?” Încerca să fugă, dar puiul îl ajungea din urmă, se eschiva miraculos de ghearele mari cât niște cârlige și se prăbușea cu burta direct peste capul lui Negru. Apoi începea să-l lingă, să-l împungă cu botul, să scheaune de bucurie. Ceilalți motani, care păstraseră amintiri dureroase de la ghearele lui Negru, priveau această scenă stupefiați. Pur și simplu nu înțelegeau de ce bestia aia neagră nu-l face bucăți pe ghemotocul ăla enervant. Nici măcar Negru nu înțelegea.
Apoi a apărut Hades. Un doberman negru, cu mușchi încordați și ochi injectați, adus într-o seară de un tip tânăr care tocmai se mutase la parter. Hades nu era un câine de apartament. Băiatul îl scotea la plimbare și râdea când dobermanul se repezea la orice vietate. Prima lui misiune în curtea interioară a fost să restabilească ordinea. Să arate cine e șeful. A gonit porumbeii, a pus motanii pe fugă, și apoi l-a zărit pe Negru, stând nemișcat pe capota mașinii.
Dobermanul a șarjat. O masă neagră, cu colți albi expuși, bale și răgete. S-a oprit la jumătate de metru, fixându-și ochii în ochii galbeni ai motanului. Și acolo, în acei ochi galbeni, Hades a văzut ceva ce nu mai văzuse niciodată. Nu era frică. Era o liniște mult mai înspăimântătoare. O promisiune. Negru și-a trecut ușor limba peste bot și i-a fixat gâtul dobermanului. Gâtul expus, cu artera pulsând. Hades a simțit cum i se golește vezica. A făcut o baltă sub el, a scâncit și s-a retras cu coada între picioare, uitându-se peste umăr. Din ziua aceea, dobermanul își făcea veacul prin curte, dar ocolea capota Daciei de parcă acolo ar fi fost un câmp minat.
Și totuși, într-o dimineață devreme, când Pufuleț gonea porumbeii și se băga sub roata unei mașini să culeagă firimituri, dobermanul l-a zărit. Hades a lăsat capul jos, urechile i s-au lipit de ceafă și un mârâit prelung, vibrând, i-a scăpat din piept. Și-a încordat labele din spate. În mintea lui, puiul ăla enervant era deja rupt în două. Se pregătea să sară. Dar n-a mai apucat.
O săgeată neagră a traversat curtea. Nici nu s-a auzit. Negru a aterizat direct între Hades și Pufuleț, atât de aproape de botul dobermanului încât mustățile motanului l-au atins pe nas. Hades a văzut din nou acei ochi. Dar de data asta nu mai era liniștea promisiunii. Era o furie brută, primară, rece ca gheața. O furie care nu latră, nu avertizează. O furie care acționează. Negru a deschis ușor gura, arătându-și colții. Nu un mârâit. Doar o expunere, o demonstrație de intenție. Dobermanul a simțit din nou cum ceva cald i se prelinge pe labe. S-a lăsat pe spate, a scâncit și a plecat târâș, mergând doar pe labele din față, cu crupa lipită de pământ.
Apoi Negru s-a întors, l-a împins pe Pufuleț cu laba, l-a răsturnat și a luat-o la fugă. Pufuleț a scheunat extaziat și s-a luat după el, coada dându-i roată ca o elice. Motanii din jur clipeau, frecându-și cicatricile cu labele. Nu înțelegeau. De ce Căpcăunul salvează javra aia mică și enervantă? Nici măcar Negru nu știa răspunsul. Probabil pentru că doar Pufuleț nu se uita la el cu frică. Se uita la el cu o iubire idioată și necondiționată, ca la un prieten.
Două zile mai târziu, o mașină gri s-a oprit lângă intrarea în curte. O femeie tânără, cu ochii roșii de plâns și de nesomn, a coborât și a început să strige un nume. „Toto! Toto!” Din spatele tomberoanelor, Pufuleț a scos un scheunat ascuțit și s-a repezit spre ea, alunecând pe asfaltul ud. Femeia s-a aruncat în genunchi, l-a luat în brațe și a început să plângă și să râdă în același timp, acoperindu-l de pupături și de lacrimi. Îl căutase de săptămâni întregi, lipise afișe, postase pe grupuri de facebook. Cineva îl furase din curtea casei bunicii și-l abandonase în celălalt capăt al orașului. Un miracol. Un miracol mic și murdar, cu urechile pline de noroi.
Negru privea de pe capotă. Se uita cum Pufuleț se zbenguia în brațele femeii. A ridicat din nou ochii spre cer, dar de data asta nu cu exasperare. Cu o ușoară resemnare. „În sfârșit”, părea să spună. „Ai auzit, Îngere al Motanilor? Scap de el.”
Femeia s-a ridicat, ținându-l pe Pufuleț strâns la piept. Se întorcea spre mașină. Gata. Sfârșit fericit. Căpcăunul trage aer în piept, cortina cade.
Dar Pufuleț a început să se zbată. Deodată, s-a zvârcolit atât de violent încât a sărit din brațele femeii și a aterizat pe trotuar, gonind înapoi în curte. Un lătrat subțire, disperat. Femeia a strigat și a luat-o la fugă după el. L-a văzut pe pui cum se repede direct spre ditamai motanul negru, cu mutra plină de cicatrici, și se prăbușește peste el, lingându-l pe bot și pe urechea ruptă.
Femeia s-a oprit. Respirația i s-a oprit. Pentru o secundă, s-a temut. Un motan așa de fioros… Dar și-a dat seama imediat. Pufuleț nu ataca. Se bucura. Se bucura și își lua la revedere de la singurul prieten care avusese grijă de el când toți ceilalți se prefăceau că nu există.
— E prietenul tău? a întrebat ea încet, aproape șoptit.
Negru o privea fix. Nu mârâia, nu fugea. O privea doar, cu ochii aceia galbeni, indescifrabili. Femeia a ezitat. Pe urmă, și-a făcut curaj. A întins mâna. O mână mică, tremurândă, cu manichiura ciobită de atâta căutare. Nu l-a atins direct. I-a oferit dosul palmei.
— Haide, vino. Aveți amândoi nevoie de un acasă.
Negru s-a uitat la mâna aceea. O mână umană, întinsă spre el fără o bucată de salam, fără un șiretlic. Doar o mână. Ceva, undeva adânc în pieptul lui, un mecanism ruginit și uitat din vremea în care era un pui de pisică într-o cutie de carton, s-a pus în mișcare. A făcut un pas. Femeia l-a mângâiat ușor pe cap, degetele ei trecând peste țesutul dur al cicatricelor fără să tresară. Căpcăunul a scos un sunet. Nu era un mieunat. Nu era un tors. Un fel de horcăit, un scârțâit de motor vechi care nu mai pornise de ani de zile.
Femeia s-a ridicat. L-a luat pe Pufuleț în brațe și a pornit spre mașină. Nu l-a strigat pe Negru. Nu l-a momit. A mers pur și simplu, cu pas constant și sigur. A deschis ușa din spate a mașinii, un Logan vechi, gri, cu o pătură pe bancheta din spate. L-a așezat pe Pufuleț. Puiul a scheunat o dată, scurt, uitându-se înapoi.
Și atunci, umbra neagră a pășit. A sărit pe banchetă, ușor, elastică, de parcă ar fi făcut asta toată viața. S-a ghemuit într-un colț, uitându-se pe geam la curtea blocului. La capota Daciei, la tomberoane, la porumbei. Ultima privire.
Ușa s-a închis. Motorul a pornit. Mașina s-a urnit și a intrat în traficul matinal.
Și acolo, pe bancheta din spate, s-a produs un scandal monstruos. Pufuleț, extaziat că prietenul său urcase cu el, a început să-l împungă cu nasul, să se rostogolească peste el, să-l lingă pe bot, pe ureche, pe burtă. Negru lovea cu labele, fără gheare, schelălăind de indignare și aruncând priviri exasperate spre plafonul mașinii, întrebându-l fără cuvinte pe Îngerul Motanilor de ce nu-l lasă în pace nici măcar într-o mașină străină.
Femeia conducea, privind din când în când în oglinda retrovizoare. Pe buze îi înflorise un zâmbet liniștit, aproape matern. Nu salvase un suflet. Le salvase pe amândouă.
Seara, într-un apartament micuț de pe Șoseaua Olteniței, un motan negru, imens, stătea întins pe o canapea, cu ochii întredeschiși. Pe pieptul lui, un ghemotoc crem dormea dus, cu nasul înfundat în blana cicatrizată, sforâind ușor. Din bucătărie venea miros de ficăței prăjiți. Pentru prima dată după mulți, mulți ani, Negru simți că poate renunța să mai fie Căpcăun. Poate doar pentru o seară.
