# Norocel
Liftul nu mergea de trei zile. Tocmai de asta, când a ieșit din apartament, Ioana a luat-o pe scări în jos, numărând treptele ca să nu se gândească la frigul de afară. Pe palierul dintre etajul doi și unu, lângă un calorifer vechi din fontă, a văzut ceva alb agățat de țeavă. O foaie de hârtie. S-a apropiat, a citit cu voce tare, fără să vrea: „Bună, mă cheamă Norocel, am șase luni. Stăpâna mea s-a îmbolnăvit și nu mai poate avea grijă de mine. Sunt foarte cuminte și iubesc să mă joc. Te rog, ia-mă acasă.”
Literele erau scrise frumos, cu pix albastru, ca de un copil care a vrut să impresioneze. Sub calorifer, pe gresia rece, stăteau o sticlă de lapte pe jumătate goală, un pachet de mâncare desfăcut și două jucării: un șoricel de pluș și o minge cu clopoțel. Lângă ele, o geacă de copil, udă de zăpada adusă de bocancii vecinilor.
— Norocel? a șoptit Ioana, deși nu se aștepta la răspuns.
De undeva de sus, o ușă s-a trântit, iar prin geamul spart al scării se auzea vântul de ianuarie cum zgâlțâia un afiș despre plata întreținerii. Ioana și-a strâns fularul la gât și a coborât mai departe. Era aproape convinsă că pisica fusese deja luată de altcineva. Dar în colțul cel mai întunecat, lângă ușa de la intrare, două puncte galbene au licărit.
— Acolo ești, a murmurat ea.
Pisica nu s-a mișcat. Doar clipea. Avea blana cenușie cu dungi, murdară pe burtă, și coada înfășurată strâns în jurul corpului. Ioana s-a lăsat pe vine, întinzând mâna fără gesturi bruște. Norocel a dat să se retragă, dar spatele a atins peretele. Nu mai avea unde fugi.
— Gata, gata. Nu-ți fac nimic.
Degetele ei au atins blana aspră, iar pisica a înghețat. Părea o coardă întinsă până la refuz, gata să se rupă. Ioana a strecurat palma sub trupul mic și l-a ridicat cu grijă. Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat: Norocel s-a agățat cu toate ghearele de geaca ei, a urcat spre umăr, apoi s-a cuibărit în gluga de la spate. Acolo s-a făcut ghem, tremurând din tot corpul. Ioana a simțit bătăile inimii lui, rapide și mici, prin materialul gros.
— Of, micuțule, ce ți-au făcut?
Nu a mai deschis ușa spre stradă. S-a întors în apartament, cu pisica în glugă.
Acasă o așteptau cei doi motani ai ei: Moșu, un roșcat de opt ani care își considera stăpân pe canapea, și Fum, un gri tânăr care noaptea alerga prin casă de parcă ar fi fost urmărit de fantome. Amândoi au ridicat capul imediat ce au simțit mirosul străin.
— Băieți, aveți răbdare cinci minute, a spus Ioana, trecând pe lângă ei spre baie.
A pus pisica pe podea, lângă un bol cu apă și niște mâncare. Norocel s-a ascuns sub cadă, în colțul cel mai întunecat. Ioana a oftat, a închis ușa și a plecat spre muncă, deși nu-i ardea deloc de rapoartele de la birou.
Seara, când s-a întors, mâncarea era neatinsă. Apa, la fel. Pisica stătea sub chiuvetă, cu ochii mari și ficși. Ioana s-a așezat pe jos, la un metru distanță, și a început să vorbească despre ziua ei, despre vecina de la cinci care ascultă manele la maxim, despre autobuzul aglomerat. Norocel nu s-a mișcat, dar nici nu a fugit. În seara următoare, același lucru. Și în cea de după, la fel.
Într-o seară, Ioana a adus în baie o carte veche și a citit cu voce tare un fragment dintr-un roman polițist. Pisica a scos capul de sub cadă. A făcut un pas. Apoi altul. S-a oprit la jumătatea drumului, cu coada dreaptă ca o antenă. Ioana a rămas nemișcată, ținând cartea deschisă la aceeași pagină. Norocel s-a apropiat încet, adulmecându-i pantofii. Apoi, dintr-o dată, i-a atins palma cu nasul rece.
Ioana a răsuflat prelung. Pisica a tresărit, a făcut un pas înapoi, dar nu a fugit. A rămas acolo, cu ochii ațintiți asupra ei. Atunci Ioana a înțeles că a câștigat prima bătălie.
Au urmat zile lungi. Norocel a început să iasă mai des, să se joace cu sfoara pe care Ioana o lăsa pe podea, să mănânce în timpul zilei. Într-o noapte, a intrat în sufragerie și s-a urcat pe fotoliul lui Moșu. Bătrânul motan l-a mirosit, apoi l-a acceptat, încolăcindu-se lângă el. Dimineața, Ioana i-a găsit dormind împreună, cu labele unul peste altul.
— Bun băiat, Moșu, a zis ea, mângâind blana roșcată.
Motanul a deschis un ochi, părând să spună: „Lasă, știu eu ce fac.”
Dar frica de oameni nu dispăruse. Când venea cineva în vizită, Norocel dispărea sub pat. Dacă un străin încerca să-l atingă, se făcea ghem și tremura. Într-o zi, Ioana a sunat-o pe Mihaela, o prietenă care lucra ca voluntar la un adăpost de animale.
— Nu am pus anunț, a zis Mihaela. Dar am un coleg care ar vrea să adopte. L-a văzut pe Norocel pe pervazul tău.
— Nu știu dacă e pregătit, a răspuns Ioana. Îi e frică de orice.
— Asta e normal. Probabil a fost maltratat în primele luni. Dar dacă cineva are răbdare, își revine.
Colegul era Vlad, un bărbat de treizeci și doi de ani, programator, care locuia singur la două străzi distanță. Ioana a mers să-l cunoască. Apartamentul lui era luminos, cu rafturi pline de cărți și două ferigi uriașe pe pervaz. Vlad i-a povestit despre pisica din copilărie, un motan pe care-l chema Platon și care trăise douăzeci de ani.
— Am tot amânat să-mi iau un animal, a spus el. Dar când l-am văzut pe Norocel la geam, am știut că e momentul.
Ioana l-a privit cum turna apă într-un vas de ceramică, cu mișcări calme. Nu era nimic forțat în el.
— Are nevoie de timp, a avertizat ea. Mult timp.
— Am avut răbdare cu Platon. M-am ascuns sub masă o săptămână până a ieșit din dulap.
A râs scurt. Ioana a zâmbit, prima dată după multe zile.
Trei săptămâni mai târziu, Norocel s-a mutat. Ioana a venit cu transportorul, cu păturica lui preferată și cu șoricelul de pluș găsit în scară. A stat o oră, a văzut cum pisica a ales colțul din spatele canapelei, apoi a plecat, cu un nod în stomac.
În fiecare seară, Vlad îi trimitea mesaje. „Se ascunde sub pat, dar mănâncă noaptea.” „A ieșit azi în sufragerie, s-a uitat la mine cinci minute.” „S-a jucat cu o minge de hârtie.”
După o lună, a venit fotografia. Norocel stătea întins pe pieptul lui Vlad, cu labele desfăcute, ochii închiși, aerul cel mai liniștit din lume. Sub imagine, Vlad scrisese: „Toarce toată ziua. Mulțumesc.”
Ioana a privit fotografia pe telefon, cu degetele amorțite de frigul de afară, în timp ce aștepta autobuzul. A plâns fără să-și șteargă lacrimile, simțind cum se destinde ceva în piept.
Îi revenise în minte o discuție de cu două zile în urmă, pe scară, cu vecina de la etajul trei — cea care ținea mereu ușa întredeschisă când scutura covoarele. Femeia îi spusese, în șoaptă, cine lăsase pisica lângă calorifer: doamna Stela, de la apartamentul 3, o femeie de vreo cincizeci de ani, mutată recent într-o garsonieră la parter. Vecina o văzuse în acea dimineață cu un transportor mic, urcând scările în tăcere. Ioana nu știa de ce o făcuse doamna Stela. Nu voia să judece. Dar simțea că mai are ceva de închis.
Sâmbătă dimineața, Ioana a bătut la ușa doamnei Stela. Avea în mână un plic maro, gros. Când ușa s-a deschis, femeia a ridicat sprâncenele.
— Poftim? a zis ea.
— Bună ziua. Am venit să vă dau ceva despre pisica pe care ați lăsat-o în scară. Norocel.
Femeia a făcut un pas înapoi, dar nu a închis ușa. Ioana i-a întins plicul.
— Înăuntru e o fotografie recentă. Și o copie a carnetului de sănătate, cu noul proprietar. Adresa e acolo. Nu mai trebuie să vă faceți griji.
Doamna Stela a luat plicul cu mâini tremurânde. Nu a spus nimic. Ioana a adăugat, cu voce calmă:
— Ați scris că e cuminte și iubitor. Așa e. Acum are cu cine să fie.
Apoi s-a întors și a coborât scările, fără să privească înapoi. În spate, a auzit ușa închizându-se ușor.
Afară, vântul de ianuarie bătea dinspre râul Bahlui, aducând miros de fum și zăpadă topită. Ioana și-a băgat mâinile în buzunarele paltonului și a pornit spre stația de autobuz. Pe telefon, o notificare: Vlad trimisese un videoclip. Norocel alerga prin apartamentul lui Vlad după un laser roșu, izbindu-se vesel de piciorul canapelei, cu urechile ciulite și coada în vânt.
Ioana a zâmbit, a pus telefonul în buzunar și a urcat în autobuzul 28 spre Piața Unirii. La aparatul de compostat a plătit trei lei, apoi s-a proptit de bară, cu ochii la geamul aburit, gândindu-se că, acasă, Moșu și Fum sforăie probabil pe canapea, fără să bănuiască măcar cât zgomot făcea, cândva, absența lor.
