Ilinca tocmai scotea oala cu ciorbă de pe foc când a sunat soneria. Câinele Bobi a tresărit din colțul holului, cu părul de pe ceafă ridicat, ca și cum l-ar fi străbătut un curent. A lăsat să-i scape un mârâit scurt, mai mult o vibrație din piept. Ilinca a pus oala pe un suport de plută și și-a șters degetele de șorț.
— Bobi, liniște! E Cătălin, ți-am spus. Poartă-te frumos.
Pisica Mișu stătea deja pe frigider, cu coada înfășurată în jurul labelor. Urmărea ușa de sus, ca un paznic dintr-un turn. Când Ilinca a răsucit cheia, Mișu a sărit pe podea și s-a lipit de plintă.
Cătălin a intrat cu un buchet de garoafe și o sticlă de vin. Geaca îi mirosea a umezeală și tutun, deși afară era caniculă de trei zile. Bobi a făcut un pas înapoi. Cătălin s-a aplecat să-l mângâie, iar câinele a întors capul, fără să mârâie, doar a pufnit scurt și s-a dus sub masă.
— Nu prea e sociabil, — Cătălin a zâmbit strâmb.
— Te cunoaște de puțin timp, — Ilinca a pus florile într-o cană mare, pe pervaz, lângă mușcata uscată. — Toarnă-ți vin cât termin salata.
S-a întors la tocător. Mișu, între timp, făcea cercuri în jurul musafirului. Mai întâi pantofii, apoi manșeta pantalonului, apoi mâneca. Nu s-a frecat nici măcar o dată de el, doar adulmeca, cu urechile date pe spate, și la un moment dat a scuipat scurt, ca și cum ar fi gustat ceva stricat.
— Ia-l de-aici, că-mi rupe pantalonii, — a zis Cătălin, dând din picior spre pisică.
Ilinca a râs, dar a strâns din buze o clipă. Cătălin nu ridicase vocea niciodată la un animal, în cele două luni de când se vedeau. Acum gestul îi ieșise natural, ca un obicei vechi, nu ca o reacție la un moment enervant.
A pus salata pe masă, apoi farfuriile, apoi pâinea tăiată felii groase. Cătălin turnase deja două pahare din vinul lui, un Fetească Neagră de la un magazin din Piața Obor, cum spunea el, deși eticheta arăta a producție de duzină. A băut jumătate de pahar dintr-o înghițitură.
— Cum a fost la muncă? — a întrebat Ilinca, așezându-se.
— Aglomerat. Ședințe toată ziua.
Telefonul lui a vibrat pe masă, cu ecranul în jos. L-a întors instinctiv cu palma, fără să se uite, și l-a împins mai aproape de farfuria lui. Bobi, de sub masă, a scos un mârâit mai lung de data asta, aproape un geamăt, și s-a retras spre ușa balconului.
— Ce are câinele ăsta azi? — Cătălin a încercat un ton glumeț, dar degetele i se plimbau pe marginea telefonului.
— Nu știu. E ciudat. — Ilinca s-a uitat spre Bobi, apoi înapoi la Cătălin. — Poate simte furtuna. Se anunță pentru diseară.
A servit ciorba. În timp ce se apleca peste oală, i-a văzut manșeta cămășii — o pată subțire, roz-mov, ca de ruj, chiar pe marginea interioară, acolo unde nu s-ar fi frecat de nimic dacă ar fi purtat-o toată ziua la birou, în ședințe. Nu a spus nimic. A pus polonicul jos și a continuat să toarne.
Telefonul a vibrat din nou. De data asta Cătălin s-a ridicat brusc.
— Mă scuzi, e de la firmă, trebuie să răspund.
A ieșit pe hol, cu spatele la ea, vorbind în șoaptă, atât de încet încât cuvintele i se pierdeau în zgomotul aparatelor de aer condiționat din curte. Bobi s-a strecurat după el, până la ușă, și a stat acolo, cu botul lipit de tocul ușii, ascultând ca un detectiv amator.
Ilinca a rămas la masă, cu polonicul în mână. Mișu sărise înapoi pe frigider și o privea pe ea, nu pe ușă, cu o insistență care spunea mai mult decât orice mârâit.
Cătălin s-a întors după trei minute, cu obrajii ușor congestionați.
— Colegul meu, o problemă cu un contract. Nimic grav.
— Care coleg?
— Andrei. De la achiziții.
Ilinca a dat din cap și a continuat să mănânce. Dar numele acela nu i-a spus nimic, deși vorbise de zeci de ori cu Cătălin despre oamenii din firma lui — despre șefa Diana, despre Bogdan de la contabilitate, despre Corina care se pensiona în toamnă. Niciun Andrei. Niciodată.
După ciorbă, a strâns farfuriile și s-a dus la chiuvetă. Din bucătărie, prin geamul care dădea spre hol, a văzut geaca lui Cătălin agățată în cuier. Din buzunarul lateral ieșea colțul unei cutii — mici, dreptunghiulare, cu un model auriu pe margine. Nu părea a fi de la o farmacie. Semăna cu cutiile de la bijuteriile de pe Calea Victoriei, cele cu panglică subțire, pentru inele.
I s-a strâns stomacul, dar a continuat să spele vasele, cu apa curgând peste degete mai mult decât trebuia.
Cătălin s-a apropiat din spate, i-a pus mâinile pe umeri.
— Te-am supărat cu ceva?
— Nu. De ce-ai zice asta?
— Ești altfel în seara asta.
Ilinca a închis robinetul.
— Cătălin, cine e Andrei?
A urmat o pauză de-o secundă în plus față de cât ar fi fost normal.
— Ți-am zis, de la achiziții.
— Nu mi-ai vorbit niciodată de el. Mi-ai zis de Diana, de Bogdan, de Corina. De un Andrei, niciodată.
— Poate am uitat să-ți spun. Nu-i vorbesc despre toți colegii.
— Bine.
S-a întors la vase, dar mâinile îi tremurau ușor pe marginea chiuvetei. Bobi venise lângă ea și se așezase pe labele din față, cu privirea ațintită spre Cătălin, nemișcat, ca o santinelă.
Mai târziu, în timp ce Cătălin era la baie, Ilinca a luat geaca de pe cuier, mai mult din instinct decât din plan. A scos cutiuța din buzunar. Nu era inel. Era o cutie de bomboane de mentă, cumpărate probabil de la un chioșc, banale, fără nimic suspect. S-a simțit ridicol o clipă, ca și cum ar fi căutat un monstru sub pat la treizeci și doi de ani.
A pus cutia la loc. Dar, în același buzunar, degetele i-au atins ceva plat — o bucată de hârtie împăturită de mai multe ori, moale la margini, de parcă ar fi stat acolo săptămâni întregi. A despăturit-o cu grijă, lângă lumina slabă a veiozei din hol.
Era un bon de la o florărie din Ploiești, datat cu patru zile în urmă, la ora 18:42. Un buchet de garoafe — identic cu cel de pe pervazul ei — și o felicitare. Suma: 87 de lei. Dar Cătălin lucra în București, la o firmă de pe Calea Griviței, și îi spusese că sâmbăta trecută fusese la munte, cu prietenii, fără semnal.
Ilinca a împăturit bonul la loc, exact pe aceleași linii, și l-a pus înapoi în buzunar. A agățat geaca cum fusese.
Când Cătălin a ieșit din baie, a găsit-o la masă, cu paharul ei de vin neatins de la început.
— Ești sigură că n-ai nimic? — a întrebat el, așezându-se.
— Perfect sigură. Spune-mi despre weekendul trecut. Ziceai că ați fost la munte.
— Da, la Bușteni, cu Radu și cu Vali. Am făcut un traseu, am dormit la o cabană.
— Fără semnal, ai zis.
— Exact. Deconectare totală.
Ilinca a dat din cap încet, urmărindu-i mâinile pe fața de masă — degetele care băteau un ritm nervos, deloc obișnuit la el.
— Ciudat, — a zis ea, — pentru că sâmbătă la 18:42 erai la o florărie în Ploiești. Am bonul în buzunarul tău.
Tăcerea care a urmat a durat mai mult decât orice altă pauză din seara aceea. Bobi s-a ridicat de sub masă și s-a așezat lângă piciorul Ilincăi, cu tot corpul întors spre Cătălin, ca un zid mic și hotărât. Mișu a sărit de pe frigider direct pe blatul de lângă chiuvetă, fără grabă, și a rămas acolo, observând.
— Ilinca, pot să explic.
— Te ascult.
Cătălin și-a trecut mâna prin păr, a privit spre ușă, apoi înapoi la ea.
— E cineva din trecut. O poveste veche, care nu s-a închis cum trebuia. Am vrut să rezolv lucrurile fără să te implic, fără să te sperii degeaba.
— Și garoafele de-aici sunt tot dintr-o „poveste veche”?
Nu i-a mai răspuns imediat. Iar tăcerea aceea a fost suficientă.
Ilinca s-a ridicat, a luat sticla lui de vin de pe masă și i-a pus-o în mână, împreună cu geaca de pe cuier.
— Cred că ar trebui să pleci.
— Ilinca, nu e ce crezi…
— Cred că e exact ce cred. Și cred că, de două luni, un câine și o pisică știau lucrul ăsta mai bine decât mine.
L-a condus până la ușă. Bobi nu a mai mârâit — stătea liniștit, cu urechile drepte, ca și cum și-ar fi terminat treaba. Mișu s-a întors la locul lui pe frigider, s-a ghemuit și a închis ochii, ca și cum garda se ridicase.
Ușa s-a închis. Ilinca a rămas câteva clipe cu palma pe clanță, apoi s-a dus la pervaz și a luat cana cu garoafe. Le-a dus la coșul de gunoi din bucătărie și le-a aruncat, cu tulpinile în jos, fără să se mai uite la ele.
S-a așezat la masă, în fața farfuriei ei neterminate, și l-a chemat pe Bobi lângă scaun. Câinele a venit imediat, și-a pus capul pe genunchiul ei, iar Ilinca i-a mângâiat urechile mult timp, în liniștea din bucătărie, întreruptă doar de toarcerea lui Mișu de pe frigider.
