Andrei trase ușa dulapului și scoase geanta de sport — cea veche, cu care mergea la sală înainte de nuntă. O deschise, începu să arunce haine. În hol, Elena stătea ca un sac de cartofi: cu brațele încrucișate, cu papucii ei pufoși uzați, cu un zâmbet pe care încerca să-l transforme în îngrijorare.
— Nu pleci tu nicăieri la ora asta, băiete. Dacă ai ceva de spus, spui mâine, la lumina zilei.
Andrei nu răspunse. Îndoi un pulover, apoi îl mototoli la loc. Nu mai conta.
— Ioano, spune-i tu! se întoarse spre fiică. El o să doarmă pe străzi și tu taci?
Ioana stătea în cadrul ușii de la dormitor, cu ochii în telefon. Nu ridică ochii.
— Nu-l opresc. A ales.
Atunci Elena lăsă brațele în jos. Și zise:
— Bine că pleci. Apartamentul rămâne fetei mele. Eu știam că nu ești de aici, că nu ești de-al nostru.
Andrei se opri lângă ușă. Își puse geanta jos, își legă șireturile de la teniși — un gest stupid, dar avea nevoie de cinci secunde. Apoi se ridică și o fixă cu ochii.
— Doamnă, apartamentul ăsta e cumpărat cu credit ipotecar pe numele amândurora. În căsnicie. Se împarte la jumătate, fie că vă place, fie că nu. Ipoteca, datoria, tot. Nu rămâne fetei dumneavoastră. Rămâne la amândoi. Așa că nu vă bucurați prea tare.
Elena deschise gura. O închise. Un sunet de fiertură începu să șuiere în bucătărie — oala cu ciorbă de burtă, pe care o pusese dimineață. Nimeni nu o stinse.
Andrei deschise ușa și ieși. Nu o trânti. O trase ușor, ca și cum ar fi plecat la piață. Pe scara blocului, becul de la etajul trei nu funcționa de luni de zile. Coborî pe întuneric, cu geanta lovindu-l de coapsă.
Povestea începuse cu doi ani înainte, în ianuarie. Andrei și Ioana cumpăraseră un apartament de 48 de metri pătrați în Brașov, în cartierul Tractorul, etajul cinci, bloc vechi, dar cu ferestre spre Tâmpa. Credit ipotecar la BCR, douăzeci și cinci de ani. Avansul îl strânseseră în trei ani de muncă: el monta panouri solare, ea preda geografie la liceul Andrei Mureșanu. Prima noapte în apartamentul gol, cu pereții mirosind a var, au băut vin din pahare de plastic și au râs ca doi copii. Ioana plângea de fericire. Andrei o ținea de umeri și spunea: „De acum ne facem cuib, nu mai depindem de nimeni.”
Trei luni mai târziu, a sunat Elena. Avea apartamentul ei în Schei, o garsonieră veche, cu tavan din grinzi și instalație electrică din anii șaptezeci. Voia să renoveze. „Andrei, tu nu te superi dacă stau o lună la voi? Cât umblă muncitorii. Eu am bronșită, nu pot dormi prin praf.”
„Normal, mamă, stai cât e nevoie,” a spus Ioana. Andrei a aprobat, pentru că altfel nu putea. Luna s-a făcut două, apoi șase. Muncitorii erau „niște tâlhari”, apoi „au dispărut cu banii”. Elena aducea pături, oale, un cazan de tuci pentru mămăligă. A ocupat dormitorul — „că acolo e aerul mai curat” — iar Andrei și Ioana au mutat canapeaua în living. Au dormit la doi metri de aragaz.
În prima duminică, Elena a gătit sarmale. Apoi a venit rândul la ciorbă de burtă, la mici, la cozonac. Nu ai fi zis că e femeie bolnavă. Ai fi zis că face pregătiri de Crăciun. Andrei mânca, mulțumea, spăla vasele. Ioana îl ruga: „Mai rabdă, Andrei. E mama, nu pot s-o dau afară.”
El răbda. A răbdat și când Elena a aruncat hainele lui de pe scaunul de la birou, pentru că avea nevoie de loc să calce fețe de masă. A răbdat când a mutat filtrele lui de cafea din dulapul de sus, ca să pună borcane cu murături. A răbdat când a venit cu un televizor vechi și a dat drumul la serialul turcesc la șapte dimineața, comentând fiecare scenă de parcă ar fi fost la judecată.
Dar în a douăzeci și doua lună, a venit ziua cu tricoul.
Andrei avea un tricou cu Iron Maiden, luat în 2007, la un concert în București, când avea paisprezece ani și biletul costase 80 de lei. Îl mai purta rar, dar îl ținea în sertar cu grijă, ca pe un talisman. Într-o vineri, a vrut să-l îmbrace la o întâlnire cu foști colegi. A deschis sertarul — gol. A căutat peste tot. L-a găsit sub chiuveta din bucătărie, tăiat în patru bucăți, folosit drept cârpă pentru blat. Pe materialul negru se vedeau pete galbene de detergent și urme de ceapă prăjită.
A intrat în bucătărie. Elena stătea pe scaunul lui, cu un pahar de compot și un ziar de sănătate. Pe aragaz, oala cu ciorbă dădea în clocot.
— Ce e asta, doamnă Elena?
Ea își ridică ochelarii deasupra frunții.
— O cârpă. Am tăiat-o să șterg blatul. Era ponosită.
— Era tricoul meu. Iron Maiden, 2007. L-am păstrat douăzeci și doi de ani. Nu era al dumneavoastră.
Ioana intră în clipa aceea, agale, cu o plasă de portocale.
— Andrei, ce țipi?
— Nu țip. Mama ta mi-a tăiat tricoul.
— Care tricou? Uite, ăla vechi? E o cârpă. Nu fă tragedie.
El rămase cu bucata de material în pumn. În pumn strânse bucata de material.
— Nu e vorba de tricou. E vorba că nu mă respectă. Tu nu vezi? Eu nu pot să-mi aleg nici cafeaua, nici locul la masă, nici ce am în sertar. Casa asta nu mai e a mea.
Ioana puse portocalele pe masă, lângă o farfurie cu sarmale reci.
— „Nu mai e a mea” — of. E și a mamei, temporar. Cât stă, ne adaptăm. Nu e un capăt de lume.
— Douăzeci și două de luni, Ioana. Când pleacă?
Elena își puse ziarul jos. Vocea ei deveni subțire, ca un fir de ață.
— Mă alungați. Eu v-am gătit, v-am spălat, am renunțat la viața mea pentru voi. Și acum sunt dată afară ca un câine.
— Nu vă dă nimeni afară. Dar trebuie să alegeți: ori vă întoarceți în Schei, ori eu plec. Simplu.
Ioana râse scurt.
— Simplu? Tu nu poți s-o dai afară pe mama.
— Atunci plec eu. Alege.
Ioana se uită la el. Apoi la maică-sa. Apoi iar la el. Își scoase cerceii — gestul ăla pe care îl făcea când voia să câștige timp.
— Nu pot, Andrei. E mama mea. Nu o pot lăsa singură.
— Bine.
El nu mai spuse nimic. Se întoarse în living, trase geanta de sub pat. Începu să arunce haine. Ioana veni după el, îi ceru să stea, apoi țipă, apoi plânse. Elena din hol comanda: „Ioano, nu-l opri, așa e el, un băiat care nu știe ce e familia.” Andrei nu răspunse. Își puse în geantă laptopul, încărcătorul, periuța de dinți, pașaportul. În hol, se opri. Atunci veni replica.
— Bine că pleci. Apartamentul rămâne fetei mele. Eu știam că ești de mântuială.
El se întoarse o singură dată, nu pentru ea, ci pentru a se asigura că nu a uitat nimic. Apoi deschise ușa și ieși. Pe scara blocului, becul de la etajul trei nu funcționa. Coborî pe întuneric, cu geanta lovindu-l de coapsă.
Divorțul a durat patru luni. Fără copii, fără procese. Au vândut apartamentul pentru 480 000 de lei. Au stins ipoteca anticipat. Restul l-au împărțit la jumătate. Andrei a primit 239 000 de lei, exact cât a pus și Ioana. Și-a deschis un cont de economii la Banca Transilvania, sub numele „Casă”. A închiriat o cameră într-un apartament de pe strada Lungă, lângă gară. Proprietăreasa, o pensionară de șaptezeci și unu de ani, Domnica, avea un motan tigrat pe care îl chema Mitică. Dimineața, motanul se urca pe masă și se uita la Andrei cum bea cafea, ca un controlor financiar.
Elena s-a mutat înapoi în Schei, dar apartamentul era tot cu pereții goi. Ioana a fost nevoită să facă ea reparația, în weekenduri, cu bani luați de la bancă. Se certau des: mama o certa pentru fiecare țiglă aleasă, pentru fiecare nuanță de lavabil. Andrei auzea bârfele de la prieteni comuni. Rânjea și nu spunea nimic.
Un an mai târziu, în mai, Andrei stătea la biroul unui consilier de credite de la BCR. Pe masă, un teanc de hârtii. Afară ploua mărunt, iar pe fereastră se vedea un castan înflorit de pe bulevardul Eroilor. Agentul îi întinse un pix.
— Domnule Munteanu, sunteți eligibil pentru un credit ipotecar de până la 280 000 de lei. Semnați aici.
Andrei luă pixul. Îl răsuci între degete. Se uită la rubrica „sumă”. Scria 196 000 de lei — prețul unei garsoniere de 22 de metri pătrați în Bartolomeu, parter, cu o grădină mică de trei metri. Rata lunară: 1 840 de lei. Cu venitul lui de la firma de panouri solare, plus un proiect separat, o suporta.
Semănă. Data. Pune pixul jos. Împături hârtiile și le vârî în geanta de sport — aceeași cu care plecase din apartamentul de pe Tractorul.
Apoi se duse acasă la Domnica. În bucătărie, pe masă, era un bol cu pâine, o farfurie cu untură și ceapă verde. Își puse o felie, întinse untura cu lama cuțitului. Înainte să muște, telefonul vibră. Numărul era nou, dar îl recunoscu după prefix: Ioana.
Răspunse.
— Andrei? Ai cumpărat o garsonieră?
— Bună, Ioana. Da. Am primit aprobarea astăzi.
— Mama e aici. A aflat de la fosta ta colegă de la BRD. A leșinat, Andrei. A zis că ai făcut-o ca s-o umilești.
— Am făcut-o ca să am unde locui.
— Ea crede că…
— Nu mă interesează ce crede ea. Spune-i că banii mei sunt ai mei. Jumătatea mea din apartamentul vândut. Am plătit ratele la fel ca tine. Nimeni nu mi-a dat nimic.
Ioana oftă.
— Trebuia să ne întoarcem împreună.
— Nu. Trebuia să mă aperi. Ai ales altceva. Acum ai grija ei.
Închise. Pune telefonul pe masă, cu fața în jos. Motanul Mitică sări pe scaunul de alături, mirosi aerul. Andrei luă felia de pâine. Mușcă. Pâinea era proaspătă, crusta crocantă. Nu trecu niciun minut când își turnă o cană cu cafea și o bău pe nerăsuflate. Afară, ploaia se oprise. Un tramvai trecu pe șine, scârțâind la intrarea în stație. Andrei își lăsă farfuria goală și rămase așa, cu coatele pe masă, ascultând.
