O viață pe care n-am cerut-o

Nici nu apucasem să descui ușa apartamentului când am auzit vocea mamei din sufragerie. Striga ceva despre un fond de investiții și o factură la electricitate, iar Laura stătea pe canapea și o privea exact cum privești un porumbel care tocmai ți-a intrat pe geam și nu dă semne că ar vrea să plece.

— Mamă, ce cauți aici la ora asta?

Doina s-a întors spre mine și și-a pus mâinile în șolduri, gestul ei clasic de când aveam doisprezece ani și uitasem să scot gunoiul.

— Andrei, draga mea, tocmai îi explicam nevestei tale că trebuie să fie mai… rezonabilă.

— Mai exact?

— Am rugat-o să semneze actele de divorț. E în interesul tău.

Am rămas cu cheile în mână. Pe hol se auzea cum plânge copilul vecinilor de la 3, un bebeluș care făcea dinții de o săptămână și nu lăsa pe nimeni de pe palier să doarmă. Am pus cheile pe comoda de la intrare, lângă o scrisoare de la Enel și o reclamă la pizza de la colț.

— Mamă…

— Andrei, ascultă-mă. Fata asta nu te iubește. Are bani de la bunicul ei — toată strada știe că i-a vândut casa aia de lângă gara din Brașov și i-a virat banii în cont — dar când a fost vorba s-o ajute pe sora ta, și-a făcut că plouă. Katia are rate la apartamentul din Militari, iar voi stați pe trei sute de mii de lei și vă uitați la ea cum se sufocă. Asta nu e familie.

Voiam să răspund, dar Laura m-a întrerupt.

— Andrei, stai jos. Vreau să auzi și tu conversația, că pe urmă se denaturează totul.

Era calmă. Ăsta era lucrul care mă scotea din minți la ea — calmul ei de laborator, de parcă ar fi citit instrucțiunile unui aspirator. Eu veneam acasă după zece ore de condus prin tot Bucureștiul, cu nervii măcinați de clienți care nu știau ce vor și de traficul de pe Iuliu Maniu, iar ea stătea pe canapea cu o cană de ceai de ghimbir și mă privea cum îmi scot bocancii și îmi răspândesc noroiul pe hol. Nu zicea nimic, dar cumva totul spunea: *și eu am avut o zi lungă, dar nu fac pe ursul*. Și mă enerva îngrozitor.

Mama s-a așezat pe scaunul de la birou, cel cu rotile care scârțâie de când l-am luat de la un depozit din Voluntari. Și-a împreunat degetele, poziția ei de judecător suprem.

— Andrei, nu poți să nu vezi ce se întâmplă. În ultimele luni ești numai certuri și scandaluri. Vii acasă și parcă intri într-un penitenciar, nu în casa ta. Femeia asta te stoarce de viață.

Am tăcut. Pentru că avea dreptate despre certuri. Dar nu din motivul pe care îl credea ea.

Certurile începuseră cu trei luni în urmă, când am pierdut cel mai mare contract de distribuție pe care îl aveam, un lanț de magazine din zona de nord care aducea jumătate din veniturile firmei. Patronul a vândut afacerea unui fond nemțesc, ăia au adus firma lor de logistică, iar eu am rămas cu trei tiruri și o rată la leasing de mă rog, să nu mai zic. De atunci, totul mă irita. Modul în care Laura spunea „hai să mâncăm”, modul în care respira când dormea, cana aia de ceai care stătea pe masă ore întregi și se răcea fără ca ea s-o bea. Nu ea era problema. Eu eram. Dar e mai ușor să muști din cel de lângă tine decât să recunoști că ți-e frică.

— Mamă, nu e treaba ta să decizi pentru mine cu cine mă căsătoresc și de cine divorțez.

— Ba este! Eu te-am crescut, eu ți-am plătit facultatea, eu m-am împrumutat la CAR când ți-ai luat prima Dacia Logan și tu ai făcut accident în prima săptămână. Am dreptul să-ți spun când o femeie nu e bună pentru tine.

Laura și-a pus cana pe măsuța de sticlă. Un clinchet ușor, genul de sunet care oprește conversațiile.

— Doina, vreau să clarific ceva. Banii bunicului meu sunt într-un cont de economii pentru copiii noștri. Pentru educația lor. Pentru viitorul nepoților dumneavoastră. Nu mi i-a dat să-i împart cu sora soțului meu, care și-a luat un apartament peste posibilitățile ei și acum plânge că are rate.

— Nu aveți copii! a strigat mama. Nu o să aveți, dacă tu rămâi așa cum ești! Andrei, trezește-te! Femeia asta pune banii mai presus de familia ta!

M-am uitat la mama. La ridurile adânci din jurul gurii, de la prea multă cafea și prea multe nopți nedormite după ce tata a plecat. La haina de la C&A pe care o purta de trei ierni. La felul în care strângea din buze când simțea că pierde controlul asupra situației.

— Mamă, adevărul e că am probleme cu munca. Am pierdut un contract mare, sunt în întârziere cu două rate și nu știu cum o să trec de sfârșitul anului. Laura știe. Și m-a ajutat să nu intru în panică. Ea n-are nicio vină pentru starea mea.

Mama a clipit. O dată. De două ori. Nu deschisesem subiectul cu nimeni, nici măcar cu Katia, nici măcar cu ea. De rușine, în principal. Fiul ei, băiatul care trebuia să ajungă patron, era la un pas să pună lacătul pe firmă.

— Eu… nu știam, a zis ea încet.

— Normal că nu știai. Pentru că în loc să mă întrebi ce nu merge, ai venit aici cu scenariul tău cu tot, pregătită s-o execuți pe Laura. Ea nu mi-a spus nimic despre vizita ta, mamă. Nimic. Am intrat și am găsit-o pe canapea, ascultându-te cum îi ceri divorțul, fără să ridice vocea. Știi câte femei ar fi chemat poliția?

Doina s-a uitat în podea. Pe covor era o pată de vin roșu de la Crăciunul trecut, când am răsturnat paharul din greșeală și am încercat s-o scoatem cu sare și apă minerală, dar n-a mers. Laura spusese atunci că o s-o acopere cu un suport de flori și uitasem amândoi de ea.

— Eu doar voiam să te protejez, a șoptit mama.

— Știu. Dar nu așa se face.

Am luat-o de mână și am condus-o spre bucătărie. I-am făcut un ness, așa cum îi place ei, cu două lingurițe de zahăr și un strop de lapte rece. Pe geam se vedea blocul de vizavi, unde un vecin își montase antenă de satelit și se certa cu asociația de proprietari de două luni.

— Mamă, eu o iubesc pe Laura. E enervantă uneori, e calmă când aș vrea să se enerveze și e tăcută când aș vrea să țipe, dar e singura care m-a întrebat, în toți anii ăștia, dacă sunt fericit și a așteptat răspunsul. Nu m-a întrebat cât am câștigat luna asta sau când schimbăm mașina. M-a întrebat dacă sunt fericit. Și n-am știut ce să-i răspund.

Mama a sorbit din cafea. Afară se făcuse întuneric și se aprinseseră luminile în sufragerie.

— Și Katia? a întrebat ea.

— Pe Katia o ajut cu ce pot. Dar nu din banii Laurei. Din banii mei, când o să-mi revin.

Mama a dat din cap. O secundă mai târziu, a pus ceașca pe blat și s-a ridicat.

— O să vorbesc cu soră-ta. Îi explic că banii aia erau pentru copiii voștri. Are să înțeleagă.

N-am spus nimic. Știam amândoi că n-o să fie așa simplu, că o să fie telefoane și reproșuri și „cum adică nu ne ajutați, sunteți familie sau ce”, dar în seara aia, în bucătăria luminată de neoanele de la bucătăria blocului vecin, am lăsat lucrurile așa.

Mama a plecat pe la opt și jumătate. Am auzit liftul huruind, apoi ușa de la intrare trântindu-se. Laura venise în pragul bucătăriei și se sprijinea de tocul ușii. Avea cearcăne adânci, de la prea multe nopți în care așteptase să vin acasă și să nu fiu ursuz.

— Mulțumesc, a zis ea.

— Pentru ce?

— Pentru că ai spus ce ai spus.

Am luat-o de mână și am tras-o lângă mine. Pe pervaz, un porumbel se așezase și se uita la noi cu capul într-o parte, ca și cum ar fi vrut să vadă finalul poveștii. N-a văzut mare lucru — doar doi oameni care stăteau în picioare într-o bucătărie mică, cu o cană de ness pe jumătate goală și o pată de vin roșu pe covor, încercând să-și amintească de ce se certaseră în primul rând.

Rate article
Mediatop Newsline
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

O viață pe care n-am cerut-o