Am plecat din satul ăla acum unsprezece ani, cu o rangă de fier și o ladă de scule în portbagajul unei Dacii care abia mai ținea la deal. Tata murise cu o lună înainte, mama se mutase la sora ei în Pitești, iar eu am zis: gata, ard punțile, nu mă mai uit înapoi. Așa am și făcut. Unsprezece ani fără să calc pe drumul ăla de pământ din Valea Screzii, un sat de vreo trei sute de suflete undeva la poalele Făgărașului, unde iarna ninge cu o lună înainte de Crăciun și primăvara miroase a bălegar și a liliac în același timp — o combinație pe care numai cine a crescut acolo o poate găsi frumoasă.
M-am întors sâmbăta trecută, pe 29 august, fiindcă notarul din Curtea de Argeș mi-a trimis o scrisoare recomandată: casa bunicii mele, cea de la marginea satului, urma să intre în procedură de vânzare silită pentru datorii la impozit, dacă nu mă prezint să clarific succesiunea. Am plătit cei doi mii opt sute de lei restanță direct la ghișeul Primăriei, am semnat hârtiile, și abia după aceea am avut curaj să merg pe jos până la poartă.
N-a mai rămas mare lucru. Gardul de nuiele s-a prăbușit demult, ferestrele au geamurile sparte de pietrele copiilor din sat care se joacă acolo fără să știe a cui a fost casa, curtea e năpădită de urzici înalte cât mine. Cărarea spre prag a dispărut sub buruieni. Dar părul e tot acolo. Bătrân, noduros, cu scoarța crăpată în lungul trunchiului ca o hartă veche — și plin de pere. Mici, strâmbe, cu pete brune pe coajă, deloc ca alea din piețele din oraș, dar dulci și reale.
M-am oprit lângă el și mi-am pus mâna pe o creangă joasă, exact unde tata obișnuia să mă ridice de subsuori ca să ajung la fructele de sus. Mirosea a fân proaspăt cosit undeva mai încolo, cineva din sat își mai lucra încă pământul, și un câine necunoscut a lătrat de două ori spre mine de după gardul vecinului, apoi s-a plictisit și a intrat înapoi în curte. Mi-am adus aminte de bunica, Ileana, care ne certa în fiecare august să nu scuturăm crengile prea devreme — "lăsați-le, că nu-s coapte, mai așteptați o săptămână" — și de noi, copiii, care fugeam oricum să vedem dacă se poate rupe măcar o pară. Stăteam pe prispă și mâncam până ni se lipeau degetele, ștergându-ne gura cu mâneca, sigur convinși că locul ăla n-o să se schimbe niciodată.
S-a schimbat. Casa aproape nu mai există, iar părul a rămas ca o mărturie — parcă ultimul martor al unei vieți care s-a stins fără zgomot.
Ce m-a durut n-a fost lemnul putrezit sau acoperișul prăbușit. M-a durut că pomul ăsta a continuat să rodească în fiecare vară, singur, fără să știe că nu mai are pentru cine. A înflorit în aprilie, a ținut umbră în iulie, a lăsat perele să cadă în august — la fel ca acum unsprezece ani, la fel ca acum treizeci.
Am stat acolo vreo jumătate de oră, poate mai mult, uitându-mă la crengile alea care nu se opriseră niciodată din treaba lor. Și mi-am dat seama că, dacă nu fac ceva, curtea aia o să ajungă exact ca hambarul vecinului — vândută la vreun străin din Argeș care taie totul și ridică un depozit de anvelope. Așa că a doua zi de dimineață m-am dus la notar cu actele de moștenire, am semnat că preiau eu terenul, cei nouă sute douăzeci de metri pătrați cu tot cu ruina casei, și am cerut la Primărie interzicerea defrișării parcelei fără avizul meu — o clauză pe care funcționara m-a asigurat că o poate trece în registru, contra unei taxe de o sută cincizeci de lei.
N-am reconstruit casa. N-aș fi avut nici bani, nici rost — nu mă mut înapoi în Valea Screzii, viața mea e la Sibiu acum, cu atelierul meu de tâmplărie și cu fiica mea la liceu. Dar am chemat un om din sat, pe Ilarie, care mai are un tractor și niște unelte, și i-am plătit cinci sute de lei să cureți curtea de urzici și să repare gardul din jurul copacului, doar atât — un gard mic, de un metru, ca să nu mai calce animalele și copiii pe rădăcini. Am pus și o firmă mică de lemn, făcută chiar de mine în atelier, cu numele bunicii scrijelit cu arzătorul: "Părul Ilenei".
Când am plecat, câinele vecinului lătra iar, undeva se auzea un radio vechi transmițând un meci de fotbal, iar cerul se făcea portocaliu peste dealurile din spatele satului. N-am plâns. Doar am luat două pere din coșul pe care Ilarie mi le adunase, le-am pus în torpedoul mașinii și am condus înapoi spre Sibiu, lăsând în urmă un pom care, spre deosebire de noi toți, n-a uitat niciodată cum se face vara.
