Pe mine mă cheamă Elena. Am 67 de ani. Și în dimineața aceea stăteam pe peronul autogării din Bacău, la cinci și jumătate, numărând măruntul pentru bilet. Șaizeci și cinci de lei. Am întins casieriței bancnotele mototolite: una de cincizeci, una de zece, cinci monede de un leu. Mi-a dat biletul și restul. L-am pus în buzunarul interior al gecii, lângă pașaport. Mirosea a motorină și a cafea de la tonetă. Trebuia să ajung la București, apoi cu trenul până la Otopeni, apoi un zbor spre Creta. Nimeni nu știa. Nici Radu, nici Ioana.
Cu o seară înainte, le pregătisem valizele. Adică nu ale lor — ale copiilor. Geanta cu scutece pentru Ilinca, trei ani, și rucsacul cu mașinuțe pentru Matei, cinci. Le-am pus la ușă, alături de un bilețel pe care scrisesem: „Miercuri aveți programare la pediatru la ora 10. Nu uitați cardul de sănătate al lui Matei.” Atât. Fără reproșuri. Le-am făcut semn cu mâna când au urcat în mașină, vinerea aceea. Radu mi-a strigat pe geam: „Mami, ești cea mai bună! Ne întoarcem duminică seara!” Nu am zâmbit. Am închis ușa și am scos din dulap valiza mea, cea cu roți care scârțâia.
Au început acum unsprezece ani. Imediat după ce am ieșit la pensie. Eram învățătoare, am scos patru generații de copii din clasa întâi. Credeam că pensia înseamnă liniște, cafea băută fierbinte, poate o grădină pe balcon. Dar în prima săptămână, Radu a apărut cu Matei, pe atunci un bebeluș de patru luni. „Mamă, doar câteva ore, până găsim o bonă.” Ioana a venit două zile mai târziu cu Ilinca, proaspăt născută. „Tu oricum stai acasă.” Asta era fraza lor preferată. Tu oricum stai acasă. Ca și cum casa mea era o stație de autobuz.
La început, îmi plăcea. Serios. Să-i țin pe Matei și Ilinca în brațe, să le cânt cântece din copilăria mea, să le dau cu lingurița. Dar apoi au încetat să mai întrebe. Veneau pur și simplu. Lăsau copiii dimineața la șapte fără să sune înainte. Îmi lăsau instrucțiuni scrise pe post-it-uri galbene lipite de frigider: „Matei nu are voie zahăr. Ilinca doarme la 12 fix. Dacă plânge, dă-i un biscuit fără gluten.” Am adunat o cutie întreagă de astfel de bilețele. Le-am numărat odată: patruzeci și șapte. Patruzeci și șapte de dăți în care mi-au lăsat copiii fără să întrebe „poți?”.
Sănătatea mea a început să cedeze. Spatele mă durea de la ridicat copiii. Tensiunea îmi creștea seara. Mi-am anulat programarea la cardiolog pentru că Radu a apărut cu Matei exact în dimineața aceea. „Am o ședință importantă, mamă. Doar o oră.” A lăsat copilul în brațele mele și a fugit. O oră s-a transformat în patru. Am stat cu Matei în sala de așteptare a policlinicii, printre oameni care tușeau, și mi-am dat seama că doctorul deja plecase. Am plâns în baie, cu mâna pe robinet ca să nu se audă.
Într-o vineri, au promis că vin la șase seara. La șase și jumătate nu răspundeau la telefon. La opt, Matei plângea că vrea la mami. La zece, Ilinca a adormit pe canapea, cu suzeta în gură, după ce a plâns până a răgușit. Au apărut la două noaptea. Râdeau, miroseau a vin și a fum. Ioana și-a luat fata care dormea și mi-a spus: „Mamă, nu exagera, le-a fost bine cu tine.” Nu mi-a mulțumit. Nimeni nu mi-a mulțumit vreodată.
Nu trecuse nici o zi și Ioana m-a certat că i-am dat Ilincăi pâine cu dulceață de prune. „Știi că are intoleranță la zahăr! Îi strici dieta! Dacă te ocupi de ea, fă-o cum trebuie!” Am cumpărat eu pâinea aceea. Plăteam tot: mâncare, scutece, sucuri, jucării. O dată, am găsit un bon de la supermarket: 112 lei într-o singură zi doar pe chestii pentru copii. Nu mi-a dat nimeni un leu. Radu s-a plâns că în casa mea miroase prea tare a dezinfectant. „Poate le irită plămânii, mamă. Pune și tu un odorizant.” Am aruncat sticla cu clor și am deschis fereastra. Afară, nevasta vecinului de la doi striga la copilul ei să nu mai dea cu mingea în geam. Am ascultat-o, apoi am închis fereastra.
Ceasul din bucătărie s-a oprit la 12:07. Am observat într-o marți. Nu mai aveam timp să schimb bateria. Pisica vecinei de vizavi, o persană albă, venea pe balconul meu și dormea pe un fotoliu vechi. După ce au apărut scaunele de copii, nu a mai avut loc. A dispărut. Ca și mine, de fapt.
Momentul în care am știut că trebuie să plec a fost sâmbăta aceea, când i-am auzit pe Radu la telefon. Era în sufragerie, cu spatele la mine, și vorbea cu un prieten. „Nu-ți face griji pentru weekend, mă înțeleg cu mama. Ea stă acasă, nu are ce face. Se ocupă de copii.” A râs. Nu am intrat. Am rămas în hol, cu pantofii în mână, și am ascultat. Nu m-a întrebat pe mine. A decis pentru mine. Ca de obicei.
Vineri, când au venit să lase copiii pentru weekend, le-am ajutat să care bagajele. Două valize de voiaj, una roșie, una neagră. Le-am pus în portbagaj. Le-am urat „Drum bun!” cu o voce pe care nici eu nu am recunoscut-o. Radu mi-a făcut cu mâna. Ioana mi-a aruncat un „Mulțumim, mamă, te sunăm noi”. Nici măcar nu s-au uitat la mine.
Sâmbătă dimineața, am sunat-o pe doamna Popa, vecina de la parter. I-am spus că plec și am lăsat-o să ude plantele. Mi-a dat cheia ei de rezervă de la cutia poștală. Nu m-a întrebat unde merg. Doar a spus: „Fă bine, tu ai nevoie de o pauză.” Am băut cu ea o cafea turcească, neagră, cu zaț. Avea pe masă o farfurie cu covrigei de casă. Am mâncat doi.
Duminică dimineața, am împachetat. Nu am pus scutece, nici jucării. Am pus rochii de vară, sandale, cremă de plajă cu factor 50, o carte pe care o cumpărasem acum șapte ani și nu apucasem să o deschid. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.” Am pus-o în fundul valizei, sub o eșarfă. Am făcut curat. Am strâns toate jucăriile rămase de la copii, le-am pus într-o pungă de rafie și am lăsat-o la ușă, cu un bilețel: „Donați la grădinița din colț.” Am închis gazul, am scos ștecherul de la fierul de călcat, am schimbat bateria ceasului din bucătărie. A început să meargă.
Luni, la cinci fără zece dimineața, eram deja pe trotuarul din fața blocului. Un taxi m-a dus la autogară. Am plătit cincisprezece lei. Șoferul m-a întrebat: „Plecați departe, doamnă?” „Da, departe.” Nu am spus unde.
La autogară, am cumpărat biletul de 65 de lei. Când autocarul a ieșit din Bacău, pe geam se vedeau blocurile gri și un câine maidanez cu o pată neagră pe un ochi, care alerga după o mașină. Am închis ochii și am adormit imediat.
M-am trezit la intrarea în București. Am luat trenul de la Gara de Nord spre aeroport. Biletul a costat 5 lei și jumătate. Am călătorit cu o tânără care își ținea pisica într-o cușcă de plastic. Mi-a spus că merge la Paris, la iubit. Am zâmbit. Eu mergeam în Creta, singură, cum nu mai făcusem niciodată după moartea soțului. Am simțit că inima îmi bate normal, nu accelerat ca acasă.
Trei săptămâni mai târziu, am aterizat la Otopeni. Nu i-am anunțat când mă întorc. Dar ei aflaseră de la doamna Popa, care nu a putut să le țină secretul. Erau acolo: Radu și Ioana, cu buchete de flori și fețe palide. Matei și Ilinca stăteau lângă ei, cu niște desene în mâini. Când m-au văzut, au început să plângă. Copiii au fugit spre mine. M-am aplecat și i-am strâns. Am scos din geantă două caramele de la magazinul duty-free. Nu le-am dat.
Radu a venit aproape. „Mamă, îmi pare rău. Am uitat cât de greu este.” Ioana a adăugat: „Suntem niște nesimțiți. Te-am folosit.” Am scos atunci din buzunarul interior al sacoșei o bucată de hârtie împăturită în patru. Le-am întins-o. Pe ea scrisesem cu pixul albastru, încă din prima zi de vacanță: „M-au lăsat pe mine cu copiii de 47 de ori fără să întrebe. Astăzi, eu plec fără să întreb.” Sub asta, o altă propoziție: „Nu am nevoie de flori. Am nevoie să nu mai vină cu cheile la mine.”
Radu a citit. A ridicat ochii spre mine. „Poftim?” am spus. „Cheile.” Am întins mâna. A scos din buzunar cheia de la ușa mea, cea cu etichetă de plastic galben, pe care i-o dădusem eu acum opt ani. Ioana la fel. Erau două chei. Le-am pus în palma stângă, le-am adunat, apoi le-am vârât în buzunarul de la piept al lui Radu. Am pus pe masă un alt obiect: un breloc nou, cu o cheie cu cap de plastic roșu. „Am schimbat broasca”, am spus. „De acum, veniți doar dacă sunați. Și aduceți pâine și brânză. Nu mai gătesc pentru voi. Am cheltuit 412 lei pe mâncare pentru copiii voștri doar în ultima lună. Acum e rândul vostru.”
Nu au spus nimic. Au rămas cu florile în brațe și cu desenele copiilor. Am luat un taxi spre casă. În fața blocului, am plătit 40 de lei. Am urcat cu liftul. Am deschis ușa cu cheia roșie. Am aruncat geanta pe hol. Ceasul din bucătărie arăta 15:23. Mergea. Pe masă era un borcan cu dulceață de prune, pe care îl uitasem deschis. L-am închis și l-am pus în frigider. Am găsit și o bucată de telemea uscată. Am aruncat-o.
Afară, se auzea maidanezul ăla cu pată neagră lătrând la poartă. Am râs.
