Nu mă pun cu oamenii care au trecut de șaizeci de ani. Nu pentru că i-aș disprețui. Îi știu. Am crescut printre ei. Pe vremea aceea, înainte să începi școala, familia te învăța aproape tot ce aveai nevoie ca să supraviețuiești. La cinci ani purtam cheia casei la gât. La șapte îmi făceam singură de mâncare. La nouă eram practic pe cont propriu.
Vara, ieșeam în zori și nu veneam acasă până nu se aprindeau felinarele de pe strada noastră din Craiova. Beam apă de la cișmeaua din curtea vecinului, mâncam caise direct din pom, nespălate, și știam să fac un foc, să coc cartofi în jar și să îmi pansez un genunchi julit cu o frunză de pătlagină. Nu aveam telefon, nu aveam GPS, nu aveam „share location”. Dacă mă pierdeam, întrebam pe cineva. Și găseam drumul.
Generația mea e periculoasă, zice un text care circulă pe internet. Nu știam că într-o zi aveam să le demonstrez asta nevestei fiului meu, chiar în casa mea.
Pe Mihaela am cunoscut-o când Andrei, băiatul meu, mi-a adus-o la masă. O fată drăguță, cu unghiile făcute și părul vopsit blond. Mi-a spus din prima seară că apartamentul din centrul Craiovei e prea mic pentru trei oameni. „Aici e bine, aici e liniște, dar casa asta are nevoie de renovare. Mamaie, crezi că te descurci singură?”
Am zâmbit. Nu i-am răspuns. În capul meu număram câte lucruri am reparat singură în viața asta: un acoperiș de țiglă, o sobă de teracotă, o pompă de apă. Mihaela a venit cu o propunere exact la două luni după ce s-a mutat în casa mea.
Avea un dosar cu șină. L-a pus pe masa din bucătărie, lângă castronul cu mămăligă pe care îl făcusem pentru cina. Dosarul era albastru, cu etichetă scrisă de mână: „Donație”. Mi-a explicat, cu vocea ei subțire, că e mai bine pentru toată lumea dacă trec casa pe numele lui Andrei. „Tu rămâi aici, firește, dar hârtiile să fie curate. Dacă ți se face rău, noi să putem decide repede.”
Andrei stătea pe scaun, cu privirea în farfurie. A mormăit ceva despre costuri notariale. Am tăiat mămăliga cu ața și nu am zis nimic. Mihaela a insistat. „Nu trebuie să mergem la notarul tău. Am găsit un birou pe strada Unirii, e deschis sâmbătă. Rezolvăm într-o oră.”
Am terminat de mâncat. Am strâns masa. Am pus ceaiul la foc. Abia apoi i-am spus:
„Sâmbătă nu pot. Duminică nu se poate. Luni am analize la policlinică. Marți, poate.”
Mihaela a oftat. „Bine, marți.”
Nu aveam nicio analiză luni. Dar aveam nevoie de timp. În timp ce Mihaela vorbea, îmi aminteam cum, la nouă ani, am stat singură acasă o săptămână, cât mama a fost la spital. Am gătit pe plită, am hrănit găinile, am mers la școală. Nimeni nu m-a întrebat dacă mă descurc. Pur și simplu m-am descurcat.
Luni dimineața, în loc de policlinică, am mers la notariatul meu de pe Bulevardul Carol. Doamna notar mă știe de douăzeci de ani. I-am pus pe masă actele casei. I-am spus ce vreau: un contract de întreținere cu nepoata mea, Ioana, fiica surorii mele moarte. Ioana are patruzeci și doi de ani, e asistentă la Spitalul Județean și vine în fiecare duminică să îmi aducă ciorbă de pui. Nu mi-a cerut niciodată nimic.
„Vreau ca ea să primească imobilul, cu condiția să aibă grijă de mine până la moarte. Și vreau să fie înscris în cartea funciară astăzi.”
Notarul a calculat valoarea impozabilă: patru sute douăzeci de mii de lei. Am plătit onorariul din banii mei, fără să clipesc. Am semnat. Am pus o copie a contractului în geanta mea de piele, cea veche, cu închizătoare de alamă. Am mai trecut pe la un lăcătuș de pe strada Câmpia Islaz. Am cumpărat un lacăt nou, galben, cu chei duble.
Marți dimineață, Mihaela a venit în dormitorul meu fără să bată. Avea rochia ei neagră, cea de ocazie. „Hai, mamaie, ne așteaptă. A venit și Andrei cu mașina.”
Dacia Logan albastră era parcată în fața porții, cu motorul pornit. Mihaela mi-a luat geanta din mână, să mă ajute, a zis ea. Am lăsat-o. Am urcat în spate. Pe bancheta din față, Andrei avea cearcăne adânci. A reglat oglinda retrovizoare fără să mă privească.
La notariatul de pe strada Unirii, am intrat toți trei. Notarul era tânăr, cu ochelari de vedere și o colonie dulce, de bărbat care se grăbește. Mihaela i-a întins dosarul ei. „Am pregătit actul de donație, doar de semnat.”
Notarul a citit. A ridicat din sprâncene. „Doamnă Mihaela, dumneavoastră sunteți beneficiara unui imobil care, conform cărții funciare, nu mai aparține doamnei Elena Popescu. Proprietara actuală este Ioana Ionescu, în baza unui contract de întreținere autentificat luni.” A pus degetul pe paragraf. „Imobilul are o valoare de patru sute douăzeci de mii de lei.”
Liniștea din cameră a durat exact cât mirosul coloniei care plutea deasupra biroului.
Mihaela a deschis gura. A închis-o. A scos un sunet ca un fier vechi care se freacă de asfalt. „Ce vrăjeli sunt astea? Cum adică Ioana? Cine e Ioana?”
Din geantă am scos copia contractului meu. Am pus-o pe birou, lângă dosarul ei albastru. I-am arătat cu degetul semnătura mea, autentificată. „Ioana e nepoata mea. Îmi aduce ciorbă în fiecare duminică. Tu ce îmi aduci, Mihaela? Facturi și dosare.”
Andrei s-a uitat la mine atunci. Nu cu ură, ci cu o rușine pe care o recunoșteam. A băgat mâinile în buzunare. „Mamă, de ce nu ne-ai spus?”
„Pentru că nu m-ați întrebat. Ați venit cu actele gata făcute, ca la un azil de bătrâni care trebuie eliberat.”
Mihaela a izbucnit. L-a împins pe Andrei spre ușă, a țipat ceva despre proces, despre faptul că un contract de întreținere se poate ataca. Notarul tânăr și-a scos ochelarii și i-a șters cu o batistă. Nu a comentat. Experiența lui de câteva luni nu-l pregătise pentru două femei una lângă alta, una de treizeci și opt de ani cu unghiile făcute, cealaltă de șaizeci și șapte cu părul alb prins într-un coc.
Au plecat fără mine. Am chemat un taxi. Am plătit douăzeci și trei de lei, am dat tipului o bancnotă de cincizeci și am spus „Restul e pentru tine”. A dat din cap mirat.
Acasă, am scos lacătul galben. Am chemat un vecin, pe domnul Grigore, care are un câine bătrân ce latră la orice Dacie albastră oprită în fața porții. În douăzeci de minute, lacătul nou era pe ușa de la intrare. Am scos din sertar un plic alb și am pus în el copia contractului de întreținere. L-am lipit. Pe exterior am scris cu pixul: „Pentru Andrei și Mihaela.”
Duminică dimineață, la opt și jumătate, a venit Ioana cu oala de ciorbă. I-am întins plicul. „Dacă vin, lasă-i la poartă. Nu deschide.” Ea a băgat plicul în geantă fără să întrebe. A pus oala pe aragaz, a aprins focul mic și a ieșit să plivească roșiile din grădină.
Luni, la ora trei după-amiaza, câinele lui Grigore a început să latre. M-am dus la fereastra din sufragerie. Dacia Logan albastră era parcată lângă gardul vopsit proaspăt, cu motorul oprit de data asta. Mihaela a ieșit prima. A tras de poartă. Era încuiată. A apăsat pe clanță, a scuturat-o. Apoi a văzut lacătul.
A rămas nemișcată în fața porții, cu gura întredeschisă. Andrei a rămas la volan. Nu a coborât. Mihaela m-a zărit în geam. A ridicat mâna și a arătat spre lacăt. A țipat ceva, dar geamul termopan nu lăsa să treacă sunetul. Am ridicat din umeri și am ridicat plicul nou pe care îl pregătisem cu o altă copie a contractului. L-am lipit de sticla ferestrei, ca să vadă bine.
Mihaela a început să sape în geantă, scoțând telefonul. Andrei a coborât atunci, încet, cu mâinile în buzunare. S-a uitat la mine. Nu a spus nimic. A pus mâna pe brațul Mihaelei și a tras-o ușor spre mașină. Ea s-a smucit. A mai țipat ceva. Apoi a urcat.
Am rămas la fereastră până când Dacia a dispărut pe după colțul străzii, după plopul uscat de lângă stația de autobuz. Am închis fereastra. În bucătărie, ceaiul fierbea. Am turnat o cană, am pus două lingurițe de zahăr. Am ieșit în curte, m-am așezat pe scaunul de lemn de sub vișin și am privit lacătul galben de pe poartă. Era încuiat. Bine încuiat.
Nu am plâns. Nu am zâmbit. Am sorbit ceaiul. Ciorba de pui de duminică mirosea încă din bucătărie, și undeva pe strada din spate, un copil pedala pe o bicicletă fără cască, strigând la alt copil. Viața mergea înainte. Generația mea știe cum se schimbă un lacăt.
