Un prieten vechi
Mihai Fieraru avea cincizeci și doi de ani și un atelier de tinichigerie pe strada Salcâmilor, în Craiova, moștenit de la tatăl lui. Bogdan Ursache era vecinul de peste drum, prietenul din copilărie, cel care venea în fiecare vineri seara cu o sticlă de Jidvei și rămânea la povești până trecea ultimul tramvai.
În vara aia, în iulie, Bogdan a venit cu o propunere. Voia să deschidă o vulcanizare lângă centura orașului, spre Bechet, și îi lipseau bani. Nu mulți — treizeci și cinci de mii de lei. „Îți dau înapoi în șase luni, Mihai, pe cuvântul meu, ție nu ți-aș fi în stare să-ți fac rău." Mihai a scos banii din contul de la CEC, cel pus deoparte pentru cazuri grele, și i-a dat fără hârtie. Erau prieteni de treizeci de ani. La ce bun o hârtie între oameni care s-au bătut împreună pentru aceeași fată în liceu?
Au trecut cele șase luni. Apoi un an. Bogdan a evitat subiectul de fiecare dată — ba avea o comandă urgentă la vulcanizare, ba soția lui, Corina, era la un control la spital, ba pur și simplu schimba vorba și turna încă un pahar. Mihai n-a insistat. Așa era el, incapabil să ceară ceva ce simțea că trebuie oferit de bunăvoie.
Într-o dimineață de octombrie, cu ceață groasă peste Jiu, Mihai s-a dus la atelier mai devreme ca de obicei. Pe geamul aburit al vulcanizării lui Bogdan a văzut o mașină nouă parcată în față — un Duster negru, cu numere provizorii. A întrebat un ucenic de-al lui Bogdan cât a costat.
— Vreo douăzeci și opt de mii de euro, nea Mihai, cu tot cu accesorii.
Mihai n-a zis nimic. S-a întors în atelierul lui, a deschis un caiet vechi de matematică al fiicei lui, cea plecată la Cluj, la facultate, și a scris pe prima pagină liberă: „Bogdan — 35.000 lei — iulie, anul trecut." A pus data exactă dedesubt, ca un om care, deși nu a cerut niciodată nimic, a numărat totuși zilele.
În seara aceea Bogdan a venit, ca de obicei, cu sticla de vin. S-a așezat pe scaunul lui de lângă strung, a turnat, a povestit despre o comandă de la o firmă de transport. Mihai l-a ascultat, a râs unde trebuia să râdă, a strâns cheile de pe banc și le-a pus în ordine, una câte una, în cutia de scule. Nu i-a spus nimic despre Duster.
Abia peste trei săptămâni, când Bogdan a venit să-l roage să-i dea cu împrumut și schela de la balcon, pentru că voia să zugrăvească fațada vulcanizării înainte de iarnă, Mihai a pus jos cheia franceză cu care lucra și a spus, fără să ridice tonul:
— Bogdane, mai știi de banii ăia?
— Care bani?
— Cei treizeci și cinci de mii. De anul trecut.
Bogdan a râs, un râs scurt, nervos, de om prins pe picior greșit.
— Păi, Mihai, credeam că le-am mai pomenit o dată, că afacerea încă nu scoate profit cum trebuie, cheltuielile…
— Ai luat un Duster de douăzeci și opt de mii de euro acum trei săptămâni.
Bogdan s-a uitat la sticla de vin, apoi pe geam, la stradă, ca și cum ar fi căutat acolo un răspuns pe care nu-l avea.
— Ăla e altceva, ăla l-am luat în leasing, prin firmă, e cheltuială deductibilă, nu—
— Nu mă interesează cum l-ai luat. Mă interesează banii mei.
— Nu am acum lichiditate, Mihai, jur pe capul Corinei. Dă-mi până la primăvară.
Mihai s-a uitat la el lung, cu mâinile încă murdare de unsoare de la treaba pe care o lăsase. Nu era furie în el, ci ceva mai obosit — genul de liniște pe care o are un om care tocmai a înțeles ceva ce ar fi trebuit să înțeleagă cu un an în urmă.
— Bine, spuse el simplu. Până la primăvară.
Bogdan a plecat ușurat, crezând că a scăpat ieftin. N-a mai venit vinerea următoare. Nici cea de după. Mihai nu l-a mai căutat.
A doua zi de dimineață, Mihai s-a dus la avocata Ionela Prundaru, cea care îi întocmise actele atelierului după moartea tatălui său. I-a povestit totul — suma, data, faptul că n-a existat niciun contract scris, doar un transfer bancar cu mențiunea „împrumut personal, urgență familie."
— Ai extras de cont? a întrebat avocata.
— Am. L-am printat azi-dimineață.
— Ai mesaje, WhatsApp, ceva scris de el în care recunoaște datoria?
Mihai a scos telefonul și i-a arătat un mesaj din urmă cu opt luni: „Mihai, frate, nu uit ce mi-ai dat, îți rămân dator, promit că-ți dau înapoi cât de curând." Fără sumă exactă, dar era ceva.
Avocata a zâmbit strâmb.
— E suficient pentru o somație. Și dacă tot n-are bani lichizi, cum zice, mergem pe poprire pe firma lui sau pe bunuri. Are mașina aia nouă, cred că se poate discuta un sechestru asigurător.
Mihai a semnat împuternicirea chiar acolo, în biroul mic de pe strada Unirii, cu geamul spre piață, unde vânzătoarele de legume strigau prețurile pentru gogoșari. A plătit onorariul din banii puși deoparte pentru sărbători și a ieșit cu o copie a somației în servietă.
Somația a ajuns la Bogdan printr-un executor, la vulcanizare, în fața a doi clienți care așteptau să li se schimbe cauciucurile de iarnă. Corina a sunat-o pe soția lui Mihai, plângând, spunând că sunt prieteni de-o viață, că nu se face așa ceva între oameni ca ei. Mihai a răspuns el la telefon.
— Corina, eu i-am dat banii ăia din contul pus deoparte pentru operația mamei mele, dacă ar fi fost nevoie. N-am cerut hârtie pentru că am avut încredere. Bogdan a cumpărat mașină nouă și mie mi-a zis că n-are lichiditate. Asta nu-i problema mea de prietenie. E problema lui de om.
A urmat un termen la judecătorie, în februarie, într-o sală mică din Palatul de Justiție de pe strada Brestei, cu calorifere care scârțâiau și un judecător tânăr, grăbit spre alt dosar. Bogdan a venit cu un avocat plătit din urmă, care a încercat să conteste mesajul WhatsApp ca probă insuficientă. N-a mers. Extrasul bancar, data, mesajul de recunoaștere a datoriei — totul concorda. Instanța a emis titlul executoriu pentru cei 35.000 de lei plus dobânzi legale.
Executorul judecătoresc a pus poprire pe contul firmei lui Bogdan și, pentru că lichiditățile nu acopereau suma, a instituit sechestru pe Dusterul negru — mașina cumpărată cu banii pe care ar fi trebuit să-i dea înapoi. Bogdan a venit la atelierul lui Mihai într-o după-amiază de martie, cu ochii roșii de nesomn, cerându-i să retragă executarea, spunând că mașina e tot ce mai are ca să circule la comenzi.
Mihai era aplecat peste o tablă pe care o îndoia pentru un jgheab. N-a lăsat lucrul din mână.
— Ai avut un an și jumătate, Bogdane. Ai avut și banii, doar că i-ai pus în altceva. Acum ai avut și timp să-ți faci și avocat. Eu n-am nimic de retras. Executorul își face treaba.
— Suntem prieteni de treizeci de ani, Mihai!
— Am fost. Prietenia nu ține locul unei chitanțe, dar nici nu se plătește cu o mașină nouă în timp ce eu aștept banii dați pentru mama.
Bogdan a plecat fără să mai spună nimic. Peste două luni, mașina a fost vândută la licitație, iar din sumă Mihai și-a recuperat integral cei 35.000 de lei plus dobânzile acumulate — un total de aproape 39.000 de lei, virați direct în contul lui de la CEC, cel din care plecaseră cu un an și jumătate în urmă.
N-a mai vorbit cu Bogdan de atunci. Vinerile au rămas goale, fără sticla de Jidvei, fără poveștile de la vulcanizare. Într-o seară de mai, fiica lui a sunat din Cluj și l-a întrebat dacă mai ține legătura cu nea Bogdan. Mihai a rămas cu telefonul la ureche, ștergând cu palma praful de pe pervazul geamului care dădea spre atelierul gol de peste drum, unde acum stătea de vânzare un alt spațiu comercial.
— Nu, a spus el. Dar mi-am luat banii înapoi.
