În Târgu Jiu, lumea știe că animalele au memorie lungă. Dar ce s-a întâmplat în toamna lui 2021 a depășit orice poveste spusă la o țuică fiartă pe marginea drumului spre Rânca. Un paznic de la marginea orașului, Nea Grigore, verifica un gard căzut lângă cimitirul de la periferie. Era o zi cenușie de octombrie, ora șase și ceva dimineața, cu miros de frunze ude și fum de la sobele din cartier. În depărtare, între blocuri și dealurile goale, a văzut o siluetă mare, legănându-se ușor.
Un elefant.
Nu era o glumă și nu era o scăpare din grădina zoologică — la doisprezece kilometri de oraș, pe un platou închis între dealuri, funcționa de aproape două decenii un sanctuar privat pentru animale confiscate de la circuri și menajerii falimentare, cu autorizație de la Garda de Mediu și un gard electric care ținea mai degrabă lupii afară decât elefanții înăuntru. Autoritățile știau de „culoarul" folosit toamna de una dintre femele — un traseu prin pădurile Gorjului, peste văi și un drum forestier abandonat, semnalat de ani buni în rapoartele interne ale rezervației, dar niciodată făcut public, pentru că directorul, un om tăcut pe nume Boureanu, prefera să nu vadă camere de televiziune și turiști cu telefoane la poarta lui. Orașul știa. Orașul tăcea.
Elefantul avea în trompă un buchet de crizanteme galbene și crenguțe de tuia. Pășea pe lângă gardul cimitirului fără să rupă nimic, fără să se oprească la iarba de pe margine. Nea Grigore a lăsat sapa jos și l-a urmat de la douăzeci de metri. Animalul a intrat pe poarta din spate, cea ruginită, pe care n-o mai folosea nimeni.
S-a oprit la un mormânt modest, cu cruce de piatră și o poză ovală, arsă de soare. A pus florile jos, lângă soclu. A stat acolo vreo zece minute, legănându-se, cu trompa atingând piatra. Un câine al vecinilor lătra de după gard, dar elefantul nu s-a clintit.
Nea Grigore a făcut o poză cu telefonul, un Nokia vechi cu ecran crăpat. Apoi a intrat în oraș și a întrebat la piață, la benzinăria Rompetrol, la frizerie. Nimeni nu știa nimic. Până când o femeie de la florărie, doamna Lucreția, i-a spus:
— E Marta. Vine de la rezervație. Caută mormântul lui Andrei.
Andrei fusese îngrijitor la rezervație. Cu doisprezece ani în urmă, Marta fusese adusă acolo pe o platformă de tir, confiscată de la un circ ambulant care nu mai avea bani nici de fân, deshidratată, cu o rană urâtă la piciorul din spate. Nu mânca, nu bea, stătea în colțul țarcului cu trompa atârnând. Veterinarul venit de la Craiova a dat-o pierdută în trei zile. Andrei nu. Andrei dormea în magazia de lângă țarc, pe o saltea veche, cu un radio mic prins pe post local toată noaptea, ca Marta să audă voci omenești. Îi aducea apă de la izvor în bidoane de douăzeci de litri, o spăla cu un furtun subțire, îi schimba bandajele cu tifon cumpărat din banii lui de la farmacia din oraș. Nu vorbea mult. Îi spunea doar „fată, azi mănânci" și îi punea în față un braț de crengi de salcie.
Într-o primăvară, Marta a putut din nou să calce pe piciorul operat. Peste doi ani, rezervația a decis eliberarea ei într-un teritoriu extins din spatele sanctuarului, un fel de pădure îngrădită unde alte trei animale confiscate formau, cum le plăcea localnicilor să spună, o „turmă". Andrei s-a opus. A cerut lui Boureanu s-o mai țină lângă magazie măcar o iarnă. Directorul n-a cedat — protocolul cerea reintegrarea cât mai devreme, altfel Marta risca să rămână dependentă de om pentru totdeauna. În ziua în care au deschis poarta țarcului mare, Andrei n-a venit la lucru. A stat acasă, iar seara i-a spus vecinului că n-a putut s-o vadă plecând.
A murit în 2019, de cancer la plămâni, după doi ani de chimioterapie la Spitalul Județean. L-au îngropat în cimitirul de la marginea orașului, într-o zi cu ploaie măruntă, cu o slujbă scurtă și doar șapte oameni în urma sicriului. Nimeni n-a văzut vreun elefant atunci.
Dar din toamna următoare, Marta a început să vină. Singură, lăsând turma în padocul extins. O dată, un șofer de TIR de pe DN66 a văzut-o traversând podul peste Jiu în zori, pe ceață, și a oprit motorul crezând că vede o stâncă mișcătoare.
Nea Grigore a povestit ce a văzut la cârciuma din colț. Lumea a râs. Apoi a văzut poza. Apoi au venit alții: o asistentă de la spital, un student la silvicultură, o bătrână care făcea curat la morminte. Toți au văzut același lucru. Marta, cu flori în trompă, stând lângă mormântul lui Andrei.
Vestea a ajuns și la primărie. Cineva de la protecția animalelor a sunat la rezervație, îngrijorat că un elefant „hoinar" ar putea produce pagube sau accidente pe traseu — o barieră spartă, un gard de vie călcat, plângeri de la doi fermieri din Bălești. Boureanu a fost pus să dea explicații. A propus să fie adusă o echipă cu tranchilizant, s-o aducă înapoi cu duba, să evite un „incident mediatic". Nea Grigore a aflat de plan de la nepotul lui, angajat sezonier la rezervație, cu trei zile înainte de data la care Marta era așteptată.
În noaptea aceea n-a dormit. A stat la poarta cimitirului cu un termos de cafea și cu lanterna stinsă, ca să nu sperie animalul dacă venea mai devreme. Pe la patru dimineața a auzit-o — un pas greu, regulat, dinspre marginea pădurii. În urma ei, la vreo sută de metri, farurile unei dube s-au aprins și s-au stins, ca o pândă.
Nea Grigore a ieșit în drum și le-a tăiat calea. Nu era decât un paznic bătrân în fața unei dube cu doi bărbați și o pușcă cu tranchilizant, dar a stat acolo, cu mâinile pe capota mașinii, și a spus că elefantul nu pleacă din cimitir tranchilizat, „nu pe mormântul lui Andrei". A oferit șoferilor cafea din termos, țigări Carpați, și le-a spus să sune dimineața la Boureanu — Marta nu fugea, venea și pleca mereu pe același drum, la aceeași oră, și dacă o lăsau în pace zece minute, se întorcea singură în pădure.
Au așteptat. Marta a trecut de gardul ruginit, a pus crizantemele lângă piatră, a atins-o cu trompa, îndelung, ca și cum ar fi ascultat ceva sub ea. Apoi a băut apa din găleata lăsată de Nea Grigore, s-a întors și a luat-o înapoi spre pădure, fără să privească spre duba oprită în drum.
Dimineața, la rezervație, Boureanu a anulat operațiunea. A scris în raport un singur rând: „Traseul rămâne monitorizat, dar liber."
Elefantul n-a mai venit până la primăvară. În octombrie următor, la aceeași oră, era iar acolo. Nea Grigore o aștepta cu poarta deschisă și un furtun cu apă de la izvor.
Marta a băut apa. A stat lângă mormânt. A pus florile. A atins piatra cu trompa. Apoi a plecat înapoi, peste dealuri, fără zgomot, urmată doar de câinele care lătra din ce în ce mai încet.
Pe soclul crucii, lângă crizantemele veștejite din anul trecut, a rămas o singură crenguță de salcie.
