Lucrez ca asistentă medicală la Urgențe, la Spitalul Județean din Cluj-Napoca, de douăzeci și doi de ani și credeam că am văzut tot. Dar tura în care au adus-o pe doamna Elena Dumitrescu n-o s-o uit prea curând.
A găsit-o vecina — bătuse dimineața să împrumute zahăr, iar ușa s-a dovedit descuiată. Bătrâna zăcea în bucătărie lângă un scaun răsturnat, iar alături — pastile împrăștiate și un papuc tocit până la găuri. Afară tocmai se descărca pâinea la un magazin, auzeam duba huruind pe asfalt când ambulanța a tras la Urgențe. Pe coridor mirosea ca de obicei la noi — a dezinfectant și a cafeaua de la automatul de la etajul doi, care se strică mereu.
Cât medicul de gardă se uita pe fișă, s-a lămurit: rețetele erau eliberate încă din primăvară, iar jumătate din ele nu fuseseră ridicate. Se programase la cardiolog de două ori — n-a venit niciodată. Colega din tura de noapte mi-a spus, în timp ce împingeam targa: toată noaptea nimeni din familie n-a sunat măcar să întrebe ce face.
Pe fiică — Simona Dumitrescu — au găsit-o prin vecină, care le dăduse numărul. A venit la ora nouă, în papuci de casă, de parcă țâșnise din apartament fără să apuce să se îmbrace complet. Atât de iritată încât a salutat printre dinți.
— Ce medicamente lua?
— De unde să știu eu, nu locuiesc cu ea.
— Are vreun diagnostic? Tensiune, inimă?
— A avut ceva, nu-mi aduc aminte numele.
Când am întrebat-o când a fost mama ei ultima dată la doctor, a ridicat din umeri și s-a întors spre fereastră.
Starea se agrava văzând cu ochii. A trebuit să o intubeze, să cheme reanimatologul. I-au spus Simonei pe șleau: facem tot ce se poate, dar e foarte grav.
Cam după o oră a venit în fugă fiul — Radu, locuia în Florești, cam patruzeci de minute cu autobuzul. De la ușă, direct la medici:
— De ce nu ați făcut încă nimic?!
I-au explicat calm: mama e sub tratament, starea e critică, iar el a apărut abia acum pentru că, după propriile lui cuvinte, "nu o mai văzuse de ceva vreme".
Mai departe, la fiecare jumătate de oră venea câte unul dintre ei cu pretenții. Cereau analize noi, un consult, încă un medicament — de parcă puteai cumpăra un miracol pe bani gheață de la farmacia din colț.
La prânz, șeful de secție i-a adunat pe amândoi pe coridor și le-a spus fără menajamente:
— Organismul nu răspunde la tratament. Prognosticul e foarte rezervat.
Radu n-a răspuns imediat — a tot frământat în mâini un bon de la farmacie, apoi a zis:
— Vă rog, mai țineți-o. Sora mea vine cu avionul de la Londra, n-a mai văzut-o pe mama de opt ani.
Medicul a spus că nu poate promite nimic — nu depinde de el.
La 13:47 inima Elenei Dumitrescu s-a oprit.
Stăteam lângă postul de gardă când șeful de secție a ieșit pe coridor să anunțe familia. Simona a auzit prima. Ceașca de cafea pe care o ținea i-a alunecat din mână și s-a spart de gresie — nici măcar n-a încercat s-o prindă.
— Din cauza voastră, spuse ea medicului. Ați omorât-o.
Interna tânără de lângă mine a albit și a fugit pe coridor. Șeful de secție a rămas pe loc, n-a răspuns nimic, doar i-a făcut semn scurt îngrijitoarei să strângă cioburile.
Radu a tăcut tot timpul. Stătea acolo, strângând bonul acela de la farmacie la piept, de parcă i-ar fi putut dovedi ceva.
Sora din Londra a sosit a doua zi dimineață — am văzut-o mai târziu la morgă, când am dus acolo actele: o femeie înaltă, în palton negru nepotrivit cu sezonul, care tot întreba dacă mai poate s-o vadă o dată pe mama ei. Radu stătea alături, o ținea de cot, și n-am mai văzut de atunci — s-a pierdut pe undeva între morgă și cimitir, așa cum se pierd cei care au venit prea târziu și nu mai știu ce să facă cu asta.
Peste trei zile, când au venit după lucrurile din salon, Simona a venit singură. S-a așezat pe banca de lângă fereastră, de pe coridor, și a privit îndelung puloverul de lână vechi al mamei sale, pe care îl împachetasem într-o pungă. Apoi a luat poșeta mamei și a început să caute prin ea — un pieptene, cardul de la farmacie, o bomboană mototolită în ambalaj. Și a căzut un bon vechi de la poștă, boțit, cu cuvântul "Sofia" scris de mână și o sumă — trei sute de lei, transfer pentru luna trecută.
Simona a ținut multă vreme hârtia aceea în mână. Apoi a scos din aceeași poșetă chitanțele pentru medicamente — mama ei cumpăra cel mai ieftin echivalent al celor prescrise de cardiolog, economisea la fiecare cutie, iar nepoatei ei, studentă la Medicină, care stătea înghesuită la cămin în Mănăștur, îi trimitea în fiecare lună trei sute de lei. În tăcere, fără să spună nimănui, în ultimele șase luni.
— Nici măcar nu-și putea permite medicamente ca lumea, spuse Simona, fără să se adreseze cuiva anume, și puse cele două hârtii una lângă alta — bonul și chitanța — de parcă ar fi vrut să stea alături.
La început a sunat-o pe notar — s-a programat să treacă pe numele ei garsoniera mamei de pe strada Memorandumului, pe care înainte o închiriau unor străini cu o mie două sute de lei pe lună.
— O iau eu, zisese atunci, cu telefonul încă la ureche.
Dar a închis și a mai stat mult cu bonul acela în mână, netezindu-l cu degetul mare, de parcă ar fi putut șterge cutele. Apoi a format din nou numărul — și a anulat programarea.
Cheile de la apartament le-a luat de la vecină chiar în săptămâna aceea. I-a mulțumit, i-a întins un plic cu bani pentru deranj, deși aceasta refuza.
După două săptămâni am întâlnit-o întâmplător pe aceeași vecină la farmacia de vizavi de spital. Mi-a povestit: în apartamentul de pe Memorandumului s-a mutat Sofia — nepoata Elenei Dumitrescu, aceeași studentă la Medicină căreia bunica îi trimitea pe ascuns bani tot timpul acesta. Simona i-a adus chiar ea cheile, a ajutat-o să care cutiile, iar despre transferarea proprietății pe numele ei n-a mai pomenit un cuvânt.
Lumânare la cimitir Simona aprinde acum în fiecare duminică. Dar mai des trece pur și simplu pe la apartament, se așază în fotoliul mamei de lângă fereastră — același, decolorat, cu brațul tocit — și stă acolo un ceas-două, cât timp Sofia face ceai în bucătărie.
