— Mama, mergem iar la bunica să luăm borcane?
Sara a spus-o tare, cu glasul acela de șapte ani care nu știe încă să mintă. Stăteam în bucătărie, cu un borcan de zacuscă în mână, și am înghețat. Laura a râs scurt, i-a tras fata căciula pe urechi și a zis ceva despre „nu iar, luna viitoare, puiule”. Dar eu am auzit doar cuvântul acela: borcane. Nu „bunica”, nu „mâncare”, nu „acasă”. Borcane.
Mă numesc Doina, am șaizeci și doi de ani și locuiesc singură în Timișoara, într-un apartament din Iosefin, pe strada cu castani bătrâni care primăvara fac tot trotuarul alb-roz. Am fost profesoară de română treizeci și patru de ani, la liceul de pe lângă Catedrală. Soțul meu, Mircea, a murit acum cinci ani, într-un atelier de tâmplărie, între un dulap pe jumătate finisat și o cană de cafea rămasă pe banc. De atunci, gătesc.
La început, găteam ca să nu aud liniștea. Știți liniștea aia care nu e singurătate, e mai rău — e golul din pereți, din chiuvetă, din tigaia care nu se mai încinge. Făceam ciorbă de burtă lunea, sarmale vinerea, cozonac sâmbăta. Vara puneam murături, dulceață de vișine, zacuscă, compot de corcodușe. Cămara din debara arăta ca un raft de piață.
Apoi a venit Radu, băiatul meu, singurul. El, nevasta lui Laura și fata lor, Sara, stau în Cluj, într-un apartament de patruzeci și șapte de metri pătrați cu credit pe douăzeci și cinci de ani. Îi zic „apartament cu două camere”, dar pe hârtie e o debara mărită. Vin la mine o dată pe lună, duminica, cu portbagajul gol. Și pleacă plin.
Nu-mi dau seama când s-a întâmplat, dar la un moment dat borcanele au devenit motivul vizitei. Întâi era unul, două. „Ia, mamă, e mai bun ca la magazin.” Apoi cinci, șapte, zece. Într-o duminică, i-am pus în portbagaj douăsprezece borcane și o pungă cu mâncare gătită, iar Radu nici nu m-a întrebat ce e. A zis doar „mulțumim, mama” și a închis ușa.
Eu mă pregăteam toată săptămâna. Joi mergeam la piața Badea Cârțan, cu plasa de rafie, și luam vinete, gogoșari, ceapă, carne tocată. Vineri găteam zacuscă și sarmale. Sâmbătă făceam prăjituri și puneam murăturile în borcane. Duminică dimineața mă trezeam la șase, ca totul să fie cald, proaspăt, aranjat. Radu nu m-a întrebat niciodată cât costă sau cât timp îmi ia. O singură dată i-am spus, pe jumătate în glumă: „Radule, îți număr borcanele, că rămân fără cămară.” A râs. „Înseamnă că gătești bine, mamă.”
Duminica aia de octombrie am făcut paisprezece borcane. Paisprezece. Pentru că Laura zisese luna trecută că Radu întreabă mereu de zacuscă. Am stat vineri de la ora trei până la nouă seara lângă aragaz, cu hota mergând și cu balconul deschis ca să nu intre mirosul în dormitor. Sâmbătă am făcut ciorbă de perișoare și un cozonac cu nucă. Duminică, la zece și jumătate, au intrat pe ușă.
Au mâncat în douăzeci de minute. Laura s-a uitat la ceas de trei ori, a zis că Sara are luni dimineață engleză la opt și că „trebuie să plecăm repede, că e trafic prin Deva”. Radu a început să care borcanele la mașină. Eu stăteam în bucătărie și împachetam ultimul, cel cu zacuscă, într-un prosop de bucătărie ca să nu se spargă. Și atunci Sara, în hol, cu cizmele ei roșii de cauciuc, a întrebat-o pe Laura:
— Mama, mergem iar la bunica să luăm borcane?
A urmat liniștea aia. Aia groasă, în care auzi ceasul din perete și picurătorul de la robinet. Laura a luat-o pe Sara de mână și a ieșit pe scară. Radu s-a întors după ultima pungă, m-a pupat pe obraz și a zis: „Mulțumim, mamă. Te sun eu săptămâna asta.”
Nu m-a sunat.
Am închis ușa și m-am așezat pe scaunul din bucătărie. Pe blat rămăseseră trei borcane goale, pe care Radu mi le adusese înapoi de luna trecută. Nespălate. Le-am întors cu fundul în sus, ca la bunica mea, și am văzut că unul avea capacul ruginit.
În noaptea aia n-am dormit. Am numărat, dar nu borcane. Am numărat timpul. Patru zile de pregătire pentru o vizită de douăzeci de minute. O oră de stat lângă aragaz pentru un „mulțumim” aruncat peste umăr. Treizeci și patru de ani i-am învățat pe copiii altora să citească printre rânduri, dar pe băiatul meu nu l-am citit. Sau n-am vrut.
Joi nu m-am dus la piață. Vineri n-am aprins aragazul. Sâmbătă, când de obicei făceam cozonac, am luat tramvaiul 6 până în centru și am băut o cafea la o cafenea de pe strada Mărășești. Am stat la fereastră, am văzut cum trece lumea cu pungi de la magazine, și m-am gândit la ce mi-a spus prietena mea Lenuța, când i-am povestit ce a zis Sara.
Lenuța m-a ascultat, a pus ceașca de ceai pe farfurioară și a zis:
— Doina, eu ți-o spun drept. Ai grijă că la a doua casă te văd pe tine în tolbă, nu în bucătărie. Dacă nu-l doare nici când nu-i mai dai borcane, înseamnă că a venit doar pentru ele. Și atunci, mai bine nu-i lăsa tot ce ai, că rămâi pe drumuri.
Avea dreptate. Dar nu voiam să fiu rea. Voiam doar să nu mai fiu o cămară.
Duminica următoare, Radu a sunat. Bineînțeles, era prima duminică din lună.
— Mamă, venim? Sara întreabă de dulceața de vișine.
Am respirat adânc. Ustura, dar am zis:
— Radule, luna asta nu am gătit nimic. Am fost obosită.
Liniște în telefon. Am auzit cum Laura îi șoptește ceva în spate, ceva despre „atunci poate mai bine stăm acasă, că oricum avem program”. Radu a tușit.
— A, înțeleg. Atunci… amânăm pe luna viitoare? Laura are o ședință sâmbătă și oricum nu am fi putut pleca devreme.
Am închis. Afară ploua cu o ploaie măruntă de noiembrie, iar apa curgea pe jgheabul de lângă balcon. Am stat cu telefonul în mână până s-a stins ecranul.
A doua zi, luni, am sunat-o pe nepoata mea, Irina. E fata surorii mele mai mici, care a murit acum șase ani. Irina are douăzeci și nouă de ani, lucrează ca asistentă la Spitalul Județean și vine la mine de câteva ori pe lună, fără să ceară nimic. Îmi aduce pâine caldă, îmi repară un sertar, stăm de vorbă. Când a intrat marți seara, i-am pus în față un ceai de mușețel și i-am zis:
— Irina, vreau să-ți dau apartamentul.
S-a uitat la mine ca la o nebună. A pus cana jos, a deschis gura, a închis-o. Apoi a zis:
— Mătușă Doina, nu pot.
— Ba poți, i-am zis. Și nu e pentru tine în primul rând. E pentru mine. Ca să știu că rămâne la cineva care nu mă vede doar ca pe o cămară cu borcane.
Miercuri am mers împreună la notar, pe bulevardul Revoluției. Apartamentul a fost evaluat la 120 000 de lei. Am semnat un contract de donație cu clauză de întreținere: Irina primește apartamentul, iar eu rămân în el până la sfârșit, iar ea se obligă să aibă grijă de mine. Am plătit notarul, am primit două exemplare originale, am pus unul în geanta mea neagră de piele.
Vineri, i-am trimis lui Radu prin poștă o copie a contractului. Fără nicio scrisoare. Doar copia, cu ștampila notarului, într-un plic galben.
Sâmbătă dimineața, la ora zece, a sunat soneria. Nu m-a surprins. M-am uitat prin vizor: Radu, Laura, și Sara în spate, cu o păpușă în mână. Am deschis ușa.
— Mamă, ce-ai făcut?! a răcnit Radu înainte să intre. Ai înnebunit? Ai dat apartamentul la Irina? Aia abia te vizitează!
Laura a intrat și ea, cu fața roșie.
— Doamna Doina, nu înțelegem, a zis ea cu vocea aia subțire pe care o folosea când voia să pară politicoasă. Noi venim în fiecare lună, vă aducem fata, vă ajutăm… Cum să lăsați totul la o străină?
Am râs scurt. Fără răutate.
— Laura, dragă, voi nu veniți la mine. Voi veniți la borcane. Și borcanele s-au terminat.
Radu a dat din mână, a făcut un pas spre mine.
— Mamă, vorbești prostii. Noi te iubim. Ce-ți place să exagerezi?
M-am dus în bucătărie, am deschis dulapul. Am scos ultimul borcan rămas, unul mic, cu dulceață de vișine. L-am pus pe masă, lângă plicul galben.
— Uite, Radule. Asta e tot ce a mai rămas. Ia-l, dacă vrei. Dar apartamentul nu mai e al tău. Și nici al Laurei. E al Irinei. Ea vine și fără să-i dau borcane. Ea vine când o chem, și chiar și când n-o chem.
Radu s-a uitat la borcan, apoi la Laura. Laura a scos un oftat adânc.
— Bine, atunci să știi că nu mai călcăm pe aici, a zis ea, și s-a întors spre ușă. Sara, hai!
Sara stătea în hol, cu păpușa strânsă la piept. S-a uitat la mine, apoi la mama ei, apoi din nou la mine. A zis încet:
— Bunica, dar tu nu mai faci borcane?
Am simțit cum mi se strânge ceva în gât. M-am aplecat la înălțimea ei.
— Ba fac, puiule. Dar le fac pentru mine. Și pentru cine vrea să stea cu mine la masă, nu doar să le ia la pachet.
Radu a luat-o pe Sara de mână. Laura a ieșit prima, fără să se uite înapoi. Radu s-a uitat la mine o secundă, a deschis gura, a închis-o. Apoi a plecat. Ușa a rămas deschisă, am auzit pașii pe scara de piatră, apoi portiera mașinii.
Am închis ușa și am răsuflat. Am luat borcanul cu dulceață de pe masă, l-am deschis. Am scos o linguriță din sertar, am luat o lingură de dulceață și am mâncat-o acolo, în picioare, lângă fereastră. Gustul era dulce-acrișor, exact cum trebuie să fie dulceața de vișine de casă.
Am pus capacul la loc și am strecurat borcanul înapoi în dulap. Nu l-am mai etichetat. Nu trebuia să știe nimeni pentru cine e.
