Anul trecut, dacă mi-ar fi spus cineva că o să stau să număr borcanele pe care i le pun lui Andrei în portbagaj, aș fi râs. Dar oamenii se schimbă. Uneori îți trebuie o singură frază de la un copil de șapte ani ca să vezi ce nu voiai să recunoști.
Se întâmpla într-o duminică de octombrie, pe la sfârșitul lunii. Andrei și Silvia au ajuns ca de obicei în jur de unsprezece. Maria a intrat prima, a țipat „bunico!” și s-a agățat de mine. Mirosea a șampon de căpșuni, iar eu m-am gândit că pentru momentul ăla a meritat să stau vineri patru ore în picioare lângă aragaz.
Mă numesc Ecaterina Popescu, am șaizeci și patru de ani și locuiesc singură în Oradea, într-un apartament cu trei camere pe strada Republicii, etajul trei, vedere spre parcul cu tei și spre locul de joacă unde nu mai vine nimeni. Soțul meu, Mihai, a murit acum cinci ani. Infarct, în garajul unde repara o Dacie veche, între o cheie franceză și o canistră cu antigel. Am rămas aici, cu mobila lui, cu uneltele lui în cutia de sub pat și cu tăcerea care se așază seara pe hol ca un strat de praf.
Andrei e singurul nostru băiat. Locuiește cu Silvia și Maria în Cluj-Napoca, într-un apartament de două camere cu credit pe treizeci de ani, pe care îl numesc „penthouse”. Fac cu mașina cam o oră și jumătate până la mine, dar cumva nu reușesc să vină mai des de o dată pe lună. Și nici atunci nu stau prea mult.
Ritmul vizitelor lor l-am învățat între timp. Andrei intră, mă pupă pe obraz, întreabă „ce mai faci, mamă?”, dar nu așteaptă răspunsul pentru că deja și-a scos telefonul. Silvia își face ceai — mereu din pliculețul ei, pentru că pe al meu, din plante culese de la bunica mea, nu-l bea. Maria se joacă în sufragerie, iar eu aduc mâncarea. După ce mănâncă, începe partea cu adevărat importantă pentru ei: umplerea portbagajului.
De când a murit Mihai, gătitul a devenit felul meu de a umple liniștea. Nu singurătatea. Liniștea. Aia care se lipește de pereți ca igrasia într-o casă veche. Așa că găteam. Supă de pui lunea, sarmale marțea, zacuscă miercurea, varză călită joia, cozonac vinerea. Vara făceam conserve: dulceață de vișine, castraveți murați, bulion, compot de gutui. Cămara din balcon arăta ca rafturile unui magazin alimentar din anii ’80.
La început găteam pentru mine. Apoi am început să-i pun lui Andrei. Un borcan, două. „Ia, mamă, că-i făcut în casă, nu ca ce cumpărați voi.” Andrei lua. Silvia mulțumea. Maria întreba dacă am dulceață de căpșuni.
Nu știu când anume s-a schimbat. De la două borcane s-a făcut opt. Apoi douăsprezece. Apoi am început să le pregătesc cu o săptămână înainte de vizita lor. Le înșiruiam pe masa din bucătărie și hotăram ce primește fiecare: sarmale în borcanul mare, zacuscă, dulceață de vișine, castraveți murați, tocană de legume, supă de pui pentru că Mariei îi place, chiftele congelate pentru că Silvia „n-are timp să gătească în timpul săptămânii”.
Joi făceam cumpărăturile. Vineri găteam conservele. Sâmbătă pregăteam prânzul de duminică și cozonacul. Duminică mă trezeam la șase dimineața ca totul să fie cald și proaspăt. Andrei nu întreba niciodată cât mă costă. Nici cât timp îmi ia. O singură dată, când îi puneam în portbagaj o pungă cu mâncare, i-am spus în glumă: „Andrei, încep să număr borcanele, că mi se golește cămara.” A râs. „Mamă, înseamnă că gătești bine.”
Și atunci, duminica aia de octombrie. Au mâncat în douăzeci de minute. Silvia s-a uitat la ceas și a zis că trebuie să plece, că Maria are engleză dimineața. Andrei a început să care borcanele la mașină. Eu stăteam în bucătărie și împachetam ultimele — al paisprezecelea, cu sarmale, pentru că data trecută Silvia pomenise că „lui Andrei îi e dor de sarmalele tale”.
Și atunci Maria, stând în hol cu cizmele ei roz, a întrebat-o pe maica-sa tare și clar:
— Mami, săptămâna viitoare mergem iar la bunica după borcane?
Silvia a râs. „Peste o lună, scumpo, nu peste o săptămână.” Și i-a aranjat căciula. Dar Maria n-a tăcut.
— Pentru că Daria de la grădiniță zice că bunica ei face clătite și se joacă cu ea. Noi doar mergem și luăm borcane.
S-a făcut liniște. Liniștea aia densă, în care se aude ceasul din perete și picurătorul de la robinetul din baie. Silvia a luat-o pe Maria de mână și a ieșit pe scări. Andrei s-a întors după ultima pungă, m-a pupat pe obraz și a zis: „Mulțumesc, mamă. Te sun eu în săptămână.”
Nu m-a sunat. Am închis ușa și m-am așezat la masa din bucătărie. Pe blat au rămas trei borcane goale — alea pe care Andrei mi le adusese înapoi luna anterioară. Nespălate.
În noaptea aia n-am dormit. Am stat și am numărat. Nu borcanele. Timpul. Patru zile de pregătiri pentru o vizită. Douăzeci de minute de masă. O jumătate de oră de ceai. Cincisprezece minute de încărcat mașina. Și „te sun eu în săptămână” care nu devine niciodată un telefon.
Timp de treizeci și doi de ani am fost învățătoare la școala generală din cartier. Am învățat generații de copii să citească printre rânduri. Și pe propriul fiu nu l-am putut citi. Sau n-am vrut.
Joi n-am mai mers la piață. Vineri n-am aprins aragazul. Sâmbătă, când în mod normal aș fi făcut cozonac, am ieșit în oraș cu prietena mea Ileana, fosta colegă de cancelarie. Ne-am așezat la o cafenea pe strada Republicii, lângă sinagoga veche, și am comandat două ceaiuri de mușețel. Ileana m-a privit peste ceașcă și m-a întrebat de ce sunt așa palidă. I-am povestit. Nu despre borcane. Despre Maria. Despre fraza aia.
Ileana a pus ceașca pe farfurioară și a spus:
— Ecaterina, eu îți zic una. Ai mei vin la mine la fiecare două săptămâni. Știi de ce? Pentru că le-am spus că dacă nu vin, apartamentul îl las bisericii din cartier. — S-a aplecat spre mine. — Glumesc. Dar nu chiar.
Duminica următoare, Andrei a sunat. Pentru că era primul weekend din lună, normal că a sunat.
— Mamă, venim? Maria întreabă de dulceață.
Și atunci am spus ceva ce nu mai spusesem niciodată.
— Andrei, luna asta n-am gătit nimic. Am fost obosită.
Liniște în receptor. Lungă. Altfel decât cea din hol. În cele din urmă, Andrei a zis:
— A, păi… atunci poate amânăm pe luna viitoare? Oricum Silvia are ceva treabă.
Am închis și am rămas cu telefonul în mână. Pe fereastră, peste Oradea, venea prima burniță de noiembrie, măruntă și udă, din aia care nu se prinde de asfalt. Am privit-o cum dispare înainte să atingă pământul.
Apoi am deschis sertarul de la bucătărie și am scos caietul cu rețete de la mama. Pe ultima pagină, cu stiloul pe care Mihai îl ținea lângă telefon, am scris două rânduri. Nu spun ce. Poate o să le găsească Andrei cândva. Poate o să înțeleagă atunci că o mamă nu e o cămară plină cu borcane.
Sau poate n-o să înțeleagă. Și asta, în sine, e un răspuns.
Luni dimineața m-am dus la piața veche. Am luat o ladă de mere, cinci kilograme de zahăr, câteva pungi de pânză. Nu pentru mine. Pentru femeia de la colțul străzii, doamna Margareta, care stă în scaunul cu rotile și n-are pe nimeni. I-am dus marți niște sarmale și o parte din zacuscă. Restul borcanelor din cămară le-am dus la centrul de bătrâni de lângă biserica cu lună.
Miercurea următoare, Andrei a sunat iar. Vocea lui era șovăitoare.
— Mamă, am trecut pe lângă Oradea azi cu serviciul și am zis să… am zis să trecem să te vedem. Ești acasă?
Nu i-am răspuns imediat. M-am uitat prin vizor. Stătea pe palier, cu mâinile în buzunare, cu spatele la ușă. Lângă el, Silvia. Maria nu era cu ei.
— Nu, Andrei. Nu sunt acasă.
Nu era chiar o minciună. Eram în bucătărie, dar femeia care îi gătea lui lunar, care număra borcanele și își golea cămară pentru portbagajul lui, aia chiar nu mai era acasă.
Am auzit cum pașii lor se îndepărtează pe scări. Am așteptat până s-a făcut liniște. Apoi am mers la bucătărie, am luat caietul cu rețete și l-am pus în poșetă. M-am încălțat și am ieșit. În oraș mirosea a ploaie și a tei.
M-am dus la notariat. Am completat cererea prin care apartamentul urmează să fie donat, după moartea mea, centrului de copii din Oradea. Am plătit taxa de autentificare, 85 de lei, și am primit chitanța.
Seara, Andrei m-a sunat din nou. Am lăsat telefonul să sune. De cinci ori. Apoi am stins lumina.
În portbagajul lui, de data asta, nu era nimic.
