Lucrez de nouă ani ca farmacistă la farmacia din colțul Străzii Zorilor, în Sibiu, chiar lângă chioșcul unde bătrânul Nea Costel vinde covrigi și ziare de dimineață. Vezi tot cartierul de acolo, ca prin sticla vitrinei: cine se grăbește la muncă, cine plimbă câinele, cine cumpără flori vinerea. Și vezi și ce nu vrei să vezi.
Casa cu obloane albastre de pe colț era mândria străzii. Gard proaspăt vopsit, mușcate la ferestre, iar duminica mirosea până la farmacie a cozonac. Bărbatul de acolo, Sorin, era inginer la o firmă de utilaje, om zâmbitor, care îi ajuta pe pensionari să care sacoșele și îi dădea bomboane lui Nea Costel de sărbători. Nevastă-sa, Diana, venea la mine des — pentru sirop de tuse, pentru vitamine, o dată pentru o cremă de arnică "că s-a lovit la o ușă". A doua oară pentru aceeași cremă, tot pentru "aceeași ușă". A treia oară n-am mai întrebat nimic, dar am ținut minte.
Diana avea vreo treizeci și cinci de ani, fusese profesoară de matematică înainte să se mărite. După nuntă a renunțat la catedră — "Sorin zice că-i mai bine să stau acasă, se descurcă el cu banii". La început am crezut-o. Peste timp am observat că nu mai vine la cafenea cu fostele colege, că nu mai are telefon nou de vreo trei ani, că poartă bluze cu mânecă lungă și-n iulie, când afară erau treizeci și cinci de grade.
Într-o joi de august, pe la ora închiderii, a intrat grăbită, cu o rețetă mototolită în mână. Voia ceva de durere, ceva puternic, fără să spună de ce. I-am dat comprimatele și, cât număram restul, i-am văzut încheietura mâinii — vânătă, cu urme de degete. A tras repede mâneca peste ea.
— Vă simțiți bine, doamnă Diana?
— Da, da. M-am lovit la mașină de spălat.
Am tăcut. Nu era treaba mea să insist. Dar am pus, discret, lângă punga cu medicamente, o cărticică pliată pe care o țineam sub tejghea de vreo doi ani — adresa centrului pentru victimele violenței domestice din Sibiu, primită de la o asistentă socială care trecea uneori pe la noi după material sanitar. N-am zis nimic. Ea a văzut, a înghețat o secundă, apoi a băgat-o repede în geantă, sub portofel.
După aia n-a mai venit vreo două luni.
Am aflat mai târziu, de la sora ei, Roxana, care lucra la banca de vizavi și trecea uneori să-și ia siropul pentru copii, ce se întâmplase de fapt în casa aceea cu obloane albastre. Roxana îmi povestea rar, cu pauze lungi, ca și cum ar fi cântărit fiecare cuvânt înainte să-l spună.
Diana ținuse, se pare, de vreun an, o cutie de bomboane veche, din cele de metal, ascunsă în dulapul cu lenjerie. Înăuntru avea un telefon vechi cu poze de la vânătăi, câteva înregistrări audio făcute pe furiș și copii după niște acte medicale de la un cabinet privat din Cluj, unde se dusese o dată, sub pretextul unei vizite la mătușa ei, ca nimeni din Sibiu s-o recunoască. Mai avea și un card bancar reactivat, pe care punea, lună de lună, câte cincizeci-o sută de lei din rest, din banii de piață.
Într-o seară de septembrie, Sorin s-a întors mai devreme de la firmă și a găsit-o pe Diana calmă — prea calmă pentru gustul lui. A răsturnat o oală de ciorbă în chiuvetă, țipând că-i rece, și ea n-a plâns, n-a cerut scuze, doar a luat cârpa și a șters pe jos. Asta l-a scos din minți mai tare decât orice lacrimă.
Eu am aflat de finalul poveștii pentru că, într-o dimineață de octombrie, geroasă, cu geam aburit, Roxana a intrat în farmacie plângând de bucurie, nu de durere, ceea ce m-a mirat pe loc.
— A plecat, doamna farmacistă. A plecat de tot.
Diana ieșise din casă exact cum plănuise, într-o dimineață în care Sorin plecase la firmă la ora opt. Roxana o aștepta cu mașina la două străzi distanță, ca să nu fie văzută de vecinii de pe Zorilor. Luaseră actele, cutia de metal, telefonul secret ținut într-un dulap de bagaje la Gara Sibiu, câteva haine și albumul de familie. S-au dus direct la centrul de sprijin de pe Strada Mitropoliei, acolo unde un avocat, om tânăr, cu ochelari groși, a stat trei ore cu ele și a văzut fiecare fotografie, fiecare fișă medicală.
— Ați făcut lucrul cel mai important, i-a spus el Dianei. Ați păstrat dovezi. Acum aveți cu ce vă apăra.
În aceeași zi Diana a depus plângere la Poliția Sibiu și a cerut ordin de protecție. Sorin a aflat abia seara, când a găsit casa goală și, pe blatul din bucătărie, un bilet scris de mână: "Nu mă mai întorc. Ai avut zece ani să te schimbi. Acum va afla toată lumea adevărul."
L-am văzut pe Sorin o singură dată după asta, tot la farmacie — venise să cumpere ceva pentru dureri de cap, palid, cu cearcăne, fără zâmbetul lui de vecin model. N-a spus nimic, doar a plătit și a plecat repede, ca și cum s-ar fi temut să nu-l recunoască cineva. Aflasem deja de la Roxana că fusese chemat la audieri, că vecinii de pe stradă, inclusiv Nea Costel de la chioșc, dăduseră declarații despre certurile auzite prin gard vara, cu geamurile deschise.
Procesul a durat aproape un an. La un termen, avocatul Dianei a redat în sală una dintre înregistrările din telefonul acela vechi. S-a auzit vesela zburând, un scaun trântit, și vocea Dianei, subțire, cerând să se oprească. În sală n-a mai vorbit nimeni. Sorin, care venise cu costum și cravată, încercând să pară un om rezonabil prins într-o "ceartă de cuplu", și-a lăsat privirea în podea.
Instanța i-a dat Dianei ordin de protecție definitiv și a admis divorțul din vina exclusivă a lui, cu obligarea acestuia la despăgubiri de patruzeci de mii de lei pentru prejudiciul suferit timp de cei zece ani de căsnicie. Casa cu obloane albastre a rămas oficial pe numele lui — dar toate bunurile comune, mașina Logan cumpărată împreună și economiile din contul comun, aproape treizeci de mii de lei, au fost împărțite, iar Diana și-a deschis cont pe numele ei la aceeași bancă unde lucra sora ei.
Am revăzut-o pe Diana abia primăvara următoare, în martie, când a intrat la mine să-mi ceară, de data asta zâmbind, o cremă obișnuită de mâini, "că le am uscate de la cărți, acum lucrez iar la o școală de meditații de matematică". Purta o bluză cu mânecă scurtă. Pe încheietură nu mai avea nimic decât un ceas nou, cadou de la sine, cum mi-a spus în glumă.
Chiar când plătea, a intrat pe ușă o femeie tânără cu un copil de mână, cerând ceva pentru o durere "de la o cădere pe scări". Diana s-a uitat la ea o clipă mai mult decât era nevoie, apoi a scos din geantă un pliant împăturit de multe ori, cu colțurile roase, cu aceeași adresă de pe Strada Mitropoliei pe care i-o dădusem eu cu ani în urmă, și i l-a întins femeii fără o vorbă.
Eu am rămas în spatele tejghelei, numărând restul, prefăcându-mă că n-am văzut nimic — pentru că nu era treaba mea să insist. Dar am ținut minte.
