Privirea Mariei căzu pe pachetul de șervețele mototolit de lângă canapea. Le numărase într-o noapte, când somnul nu voia să vină, și ajunsese la șaptesprezece. Fiecare șervețel era o amintire a unei respingeri tăcute – un CV ignorat, un telefon fără răspuns, o ușă închisă politicos în nasul unui bărbat de 54 de ani.
– Andrei, te rog eu… Nu mai sta așa.
El ridică încet privirea din podea. Avea ochii încercănați și bărbia nerasă de trei zile. Pe măsuța de cafea, o cană goală de cafea stătea lângă o șurubelniță pe care o ținea acolo fără niciun rost. Un obicei vechi. Mâinile lui nu suportau să stea goale. Construiseră și reparaseră toată viața – de la primul televizor alb-negru al bunicii, până la ultima instalație electrică a fabricii de mobilă din Timișoara unde lucrase douăzeci și opt de ani. Până în martie, când patronul italian vânduse afacerea fără să anunțe pe nimeni.
– S-a terminat, Maria. Cine mă angajează pe mine acum? Am vârsta pe care o au tații directorilor de resurse umane.
Ea se apropie și îi puse o mână pe umăr.
– Crezi că ți-ai pierdut prețul pentru că ai împlinit cincizeci și patru de ani? Tu poți repara orice, Andrei. Frigiderul bunicii mele merge după ce l-ai desfăcut și l-ai pus la loc acum zece ani! Uită-te pe site-ul ăla de anunțuri. E plin de oameni care au nevoie de un meseriaș. Acum se cheamă „specialist în reparații casnice”, nu mai e rușine.
– Mi-ar trebui o mașină să mă deplasez, bombăni el.
Maria zâmbi pentru prima dată în acea dimineață.
– Dimineața mă duci la birou, ziua e a ta, seara mă iei. Doar nu crezi că Dacia noastră ruginește în parcare din solidaritate cu tine?
Când ușa apartamentului se închise în urma ei, Andrei rămase câteva minute nemișcat. Apoi se ridică, își turnă restul de cafea rece în chiuvetă și coborî în subsol, unde cutia lui de scule stătea închisă de aproape trei luni. O deschise cu grijă. Mirosul de ulei de mașină și metal îi umplu plămânii și simți cum ceva în pieptul lui se destinde, ca un arc prea strâns. Își luă telefonul și scrise un anunț pe un site de servicii din Oradea, orașul lor: „Meșter cu experiență – orice reparație, prompt și curat”. Îl intitulă simplu, fără figuri: *Mâinile de aur*.
Până la prânz, avea două telefoane date. Până seara, încă unul, de la o doamnă în vârstă care insistase să sune, nu să scrie.
Prima dimineață de lucru începu în cartierul rezidențial din deal, acolo unde vilele aveau acoperișuri de țiglă și porți de fier forjat. Clienta, doamna Popovici, deschise ușa învelită într-un capot de mătase, ținând în brațe un pisic siamez care îl fixă pe Andrei cu o privire ce părea să spună „și tu ce cauți aici?”.
– Ați venit! Slavă Domnului. E aici, în sufragerie.
Îi arătă un candelabru imens, încă înfășurat în folie cu bule, care semăna mai mult cu un fragment de palat rococo decât cu un obiect de iluminat.
– E cristal de Boemia, știți? A costat o avere. Soțul meu l-a comandat special din Italia. Să aveți grijă cum îl manevrați.
Andrei ridică unul dintre pandantive și îl întoarse pe dos. Pe marginea interioară, aproape invizibil, scria cu litere mici: *Made in China*.
– Stați liniștită, doamnă, o să strălucească, zise el fără să comenteze.
Cât lucra, femeia îl supraveghea din prag, oferind din când în când sfaturi pe care el le ignora politicos. Când candelabrul fu montat, camera se umplu de sclipiri împrăștiate pe tavan. Andrei își șterse mâinile și își pregăti factura.
– Două sute de lei, doamnă, cu tot cu deplasare.
Expresia femeii se schimbă brusc, ca și cum ar fi mușcat dintr-o lămâie.
– Două sute de lei pentru atâta lucru? Ați glumit. Asta e muncă de o oră, nu e nicio știință.
– Doamnă, am venit din oraș, manevrarea unei piese atât de fragile necesită experiență…
– Experiență? Un băiat de la un magazin de bricolaj mi-ar fi făcut asta pe jumătate. Și uite, ați zgâriat tavanul când ați dat gaura. Ce experiență aveți?
Andrei se uită la perete. Nu exista nicio zgârietură. Înghiți în sec.
– Doamnă Popovici, tavanul e intact. Vă rog să verificați.
– Nu mă contraziceți! Eu știu ce văd. Dacă tot insistați, o să vă dau o sută de lei și vă rog să luați vechitura aia de candelabru cu dumneavoastră, așa cum ați vrut. Oricum îl aruncam. Considerați că v-am plătit.
O sută de lei. Jumătate. Pe măsuța de lângă ușă, bancnotele erau deja numărate, ca și cum decizia fusese luată înainte să sune soneria. Andrei își dădu seama că femeia nu avea de gând să plătească cinstit nici dacă ar fi stat în cap. Ridică în tăcere vechiul candelabru – masiv, din alamă autentică, cu brațe curbe și abajururi de sticlă mată – și ieși fără să mai spună o vorbă.
Pe bancheta din spate a Daciei, candelabrul ocupă tot locul. Andrei se sprijini de portieră și simți cum îl copleșește oboseala. Nu era vorba de bani, ci de felul în care femeia îl spulberase. Un meșter bătrân, acceptabil doar pentru o manoperă ieftină, tratat ca un gunoier cu șurubelniță. Mâinile lui care construiseră atâtea – reduse la o pată inexistentă pe un tavan strălucitor.
Își scoase telefonul și o sună pe Maria.
– Andrei? Totul e bine? Cum merge?
El vru să-i spună că s-a terminat, că s-a amăgit singur, că o sută de lei nu schimbă nimic. Dar vocea ei avea o căldură care îl opri la jumătatea gândului.
– Bine, răspunse el sobru. Am o lucrare în centru acum, vorbim mai târziu.
Închise apelul și rămase câteva momente privind candelabrul de alamă. Apoi telefonul sună din nou. O voce de femeie în vârstă, precipitată, aproape plângând.
– Domnule meșter, veniți repede, vă rog! E o urgență! N-am pe nimeni, toți vecinii sunt la muncă…
Închise ochii și își aminti de dimineață, când promisese că se va duce. Oricât de umilit se simțea, cuvântul dat încă avea greutate. Porni motorul.
Adresa era într-un cartier de blocuri cenușii, lângă gară. Când ajunse, îl aștepta o bătrânică măruntă, cu basma și șorț, care își frângea mâinile.
– E după dulap, domnule! De două zile stă acolo și nu iese! Nici n-a mâncat, nici n-a băut. Am încercat să trag dulapul, dar e greu, și eu am șaptezeci și opt de ani…
Andrei intră în sufrageria modestă și se uită după dulapul masiv din lemn de nuc. Din spatele lui venea un mieunat slab.
– Cine e după dulap, doamnă?
– Motanul vecinului! Vecinul meu a murit săptămâna trecută. L-au înmormântat, rude n-avea, și pisica a rămas singură. Am luat-o eu, să n-o dea la adăpost. Dar al meu, Tomiță, e gelos rău! Cum a văzut-o, a fugărit-o până s-a băgat după dulap și de acolo nu mai iese. Tomiță stă pe balcon și mârâie la ușă.
Andrei împinse dulapul cu umărul, iar din spate apăru o mogâldeață cenușie, cu ochii verzi și blana zburlită. Motanul se uită speriat la el, ezită, dar când auzi vocea gravă a bărbatului, se apropie încet și i se frecă de glezne, torcând ca un tractor mic.
– Vai de mine, ce minune! făcu bătrâna. La tine s-a lipit, la nimeni altcineva!
Andrei se așeză pe vine, mângâindu-l pe motanul care acum se întinsese pe podea, cu burta-n sus, ca și cum uitase de frica din ultimele zile. Bătrâna îi aduse o farfurie cu bucățele de pui și un castron cu apă.
– Mănâncă, săracul, mănâncă…
Cât timp motanul înfuleca, Andrei se uită prin bucătărie. Ușa unui dulap atârna într-o balama, iar prizele din perete erau smulse pe alocuri. Fără să spună nimic, scoase șurubelnița și reglă balamaua. Apoi schimbă două prize. Bătrâna se uita la el de parcă l-ar fi trimis Sfântul Petru personal.
– Domnul ăsta îți trebuie ție, motănelule, murmură ea.
Când termină, bătrâna îi întinse o cutie de prăjituri de casă și două bancnote de douăzeci de lei, mototolite.
– Știu că e puțin, dar e tot ce am după ce plătesc medicamentele. Și prăjiturile sunt abia scoase din cuptor.
Andrei ezită, apoi luă cutia și o bancnotă. O lăsă pe cealaltă pe masă.
– Ajunge, doamnă. Să trăiți.
Bătrâna îi mai îndesă o bancnotă în buzunarul cămășii, cu o mișcare aproape imperceptibilă, și zâmbi.
– Motanul? îl întrebă ea. Ai cui să i-l dai?
– Am pe cineva care o să aibă nevoie de un prieten adevărat.
Pe la două după-amiaza, intră în apartamentul celui de-al treilea client. Un tânăr slăbănog, cu părul vâlvoi și tricoul pătat de cafea, îl primi arătându-i grăbit cada.
– Robinetul. Picură și mă înnebunește. De două săptămâni. Lucrez pe calculator și am nevoie de liniște.
Andrei se uită prin casă. În living, trei monitoare imense, cutii de pizza stivuite lângă birou, un scaun ergonomic uzat. Băiatul se așeză imediat la tastatură și începu să scrie frenetic.
– Cât timp stai așa? întrebă Andrei, desfăcând robinetul.
– Zile întregi. Uneori uit dacă e zi sau noapte.
– Și nu te caută nimeni?
Băiatul ridică din umeri, cu ochii tot în cod.
– Pe cine să caute? Sunt mai mult un fantomă care plătește facturi.
Andrei termină de reparat robinetul și se uită la băiat. O clădire plină de ecrane și o singură cană murdară pe birou. Își aminti pentru o clipă de candelabrul de alamă și de fata care o să-l aprindă, dar nu spuse nimic. Nu era treaba lui să potrivească vieți. Strânse banii de la băiat – trei sute de lei, o sumă care echilibra ziua – și plecă.
A patra adresă era la parterul unui bloc vechi de pe strada Mioriței. Deschise o femeie de vreo treizeci și opt de ani, cu o coadă lejeră și miros de detergent pe mâini. Se numea Daniela.
– Intră, domnule Andrei. Știi, am niște perdele și galerii noi, dar n-am cum să le montez singură. Și uite, draperiile astea vechi sunt de pe vremea lui Ceaușescu, se rup în mâini.
Andrei începu să demonteze șinele ruginite. Atunci apăru din camera alăturată o fetiță de unsprezece ani. Pășea sprijinindu-se în cârje, cu o îndemânare tristă, deprinsă prea devreme.
– Eu sunt Eliza, spuse ea simplu. Pot să stau și eu aici? Nu deranjez. Vreau doar să văd cum se face.
– Sigur, prințesă. Uite așa, vezi? Cu diblu de opt, nu de șase, că altfel cade totul după o lună.
Cât lucrau, fata îi povesti totul – că nu e școală în cartier accesibilă pentru ea, că învață online, că mama ei o aleargă cu orele de fizioterapie, și că uneori, după-amiaza, stă singură și se uită la păsările din copacul din fața geamului.
– Tu știi că mama mea nu e mama mea adevărată? șopti Eliza brusc, cu vocea ei subțire. Mama biologică m-a lăsat în spital când a aflat că n-o să mai merg niciodată ca alți copii. Dar tanti Daniela, sora ei mai mare, m-a luat la ea. Ea e mama mea acum. Doar să nu-i spui că știu, da? N-aș vrea să plângă.
Andrei simți cum i se pune un nod în gât. Se gândi la dimineață, la umilința din vila cu cristal fals, la bătrâna care îi dăduse prăjituri, la motanul care aștepta pe bancheta din spate. Și știu, deodată, ce avea de făcut cu ziua asta care începuse atât de strâmb.
– Eliza, zise el terminând de fixat ultima galerie, tu ce zici de un prieten? Unul blănos, cu ochii verzi?
Fata îl ascultă fascinată cum îi povestește de motanul singur, abandonat după dulap, care aștepta pe cineva care să-l mângâie exact cum îl mângâiase el dimineață.
– Crezi că mama m-ar lăsa? întrebă ea cu ochii mari.
– Hai să-i propunem împreună.
Când Daniela se întoarse de la magazin, apartamentul era schimbat. Perdele noi, aerisite, lăsau lumina să intre blând. Iar în sufragerie, fixat cu dibluri de opt, atârna un candelabru masiv de alamă. Lumina lui caldă învăluia toată camera.
– E prea mult… eu nu pot plăti pentru el, șopti femeia, cu mâna la gură.
– E cadou, doamnă Daniela. De la un meșter care a găsit ceva frumos și n-a vrut să ajungă la gunoi. Și mai e ceva…
În seara aceea, la ora șapte, Andrei pătrunse din nou în apartamentul bătrânei. Motanul cenușiu, care de data asta îl aștepta pe hol și nu după dulap, îl întâmpină cu un mieunat hotărât. De parcă știa că a doua oară nu mai pleacă singur.
– Ai grijă de fetița aia, da? îi spuse bătrâna, strângând motanul la piept pentru ultima oară. Și tu, motănelule, fii cuminte.
Când Andrei intră cu motanul în brațe în casa Danielei, Eliza scoase un sunet pe care el n-avea să-l uite mult timp – un fel de râs amestecat cu uimire. Motanul se uită la fetiță, apoi la cârjele sprijinite de canapea, și fără nicio ezitare sări pe pernă și se ghemui lângă ea. O labă cenușie se întinse și atinse mâna Elizei.
– Cum îl cheamă? întrebă ea.
– Deocamdată, nimic. Îl botezi tu.
– O să-l cheme Norocel. Pentru că a avut noroc să te găsească pe tine. Și eu la fel.
Andrei nu spuse nimic. Simți doar cum căldura din piept i se împrăștie, acoperind lunile de frig și teamă. Dimineața, o femeie cu capot de mătase îi spusese că experiența lui valorează o sută de lei și o zgârietură imaginară. Acum, o fetiță în cârje îi arăta că prețul lui nu se măsura în bani, ci în ce lăsa în urmă. În acel candelabru de alamă care strălucea deasupra capetelor lor, nu pentru că cineva îl comandase din Italia, ci pentru că cineva îl salvase de la gunoiul altcuiva.
Coborî scările, urcă în Dacia și conduse până în parcarea din fața biroului Mariei. Ea îl aștepta pe trotuar, cu geanta pe umăr și o eșarfă subțire fluturând în vântul cald de mai.
– Și? Cum a fost prima zi, domnule meșter? îl întrebă urcând.
– Plină, răspunse el zâmbind. Am avut o clientă care m-a înjurat și o alta care mi-a dat prăjituri. Și un motan care acum locuiește pe strada Mioriței.
Maria se uită la el atent. Ridurile de pe frunte nu dispăruseră, dar ochii lui aveau din nou acea sclipire pe care ea o cunoștea de treizeci de ani. Acea sclipire care ținea degetele în mișcare și inima bărbatului în ritm.
– Ai făcut toate astea într-o zi? Și candelabrul cu Boemia?
– Made in China, râse el. Dar alama era adevărată. Iar candelabrul pe care l-am aruncat eu nu avea nevoie de etichetă ca să lumineze.
Porniră spre casă. Pe bancheta din spate nu mai era candelabrul, dar nici nu mai era golul care îl apăsa dimineața. Din torpedou nu se auzea niciun piuit, niciun al doilea motan, nicio repetiție. Andrei o luase doar pe Norocel, o singură salvare, căci o singură zi nu putea salva totul deodată. Dar putea salva ceva.
– Mâine am trei apeluri noi, spuse el, strângând volanul. Și o agendă de cumpărat.
Maria îi puse o mână pe braț.
– Și ce o să scrii în agendă?
– Lucrări de terminat. Și numele unor oameni care au nevoie de mai mult decât o reparație. Pentru zilele care urmează.
Și pentru prima dată în ultimele luni, cuvântul „mâine” nu mai suna ca o amenințare.
