Nina lăsase geamul mașinii coborât cu vreo cinci centimetri, deși afară erau minus opt grade și zăpada intra înăuntru în vârtejuri mici. Voia să audă. I se păruse că lângă șosea, în lumina slabă a unui stâlp stricat, se mișcă ceva. Se opri cu Audi-ul pe acostament, motorul torcea în gol, iar ea coborî direct în viscol, fără geacă, fără mănuși — le uitase pe scaunul din spate, sub o cutie cu mostre de tapiterie pentru showroom-ul ei.
Silueta era o fată. Mergea pe marginea drumului național, spre Mărășești, cu un pas egal și gol, ca și cum ar fi făcut naveta asta de zece ani. Nina o strigă. Fata nu întoarse capul. Trecu pe lângă ea, aproape s-o atingă cu umărul, privind undeva înainte, unde nu era nimic — doar câmp și zăpadă și felinarele fabricii de zahăr, stinse de mult.
— Fetițo! Unde te duci așa, pe carosabil? o prinse Nina de mânecă și abia atunci fata se opri, dar nu se uită la ea. Stătu așa, nemișcată, cu ochii în gol, ca și cum ar fi așteptat ca femeia asta ciudată să dispară de la sine.
Nina n-avea de gând să renunțe. O luă aproape cu forța de braț și o urcă pe scaunul din dreapta. Înăuntru mirosea a piele nouă și a cafeaua vărsată din pahar pe covoraș. Măcar nu mai bătea vântul.
— Ce e cu tine? Ți-e rău?
Abia atunci fata o privi cu adevărat. Și izbucni în plâns, cu sughițuri, cu tot corpul, ca un copil care s-a lovit tare.
O chema Raluca. Avea douăzeci și doi de ani, crescuse la Centrul de Plasament din Focșani, iar la optsprezece ani statul îi dăduse o garsonieră pe strada Cuza Vodă, undeva la etajul trei, cu bloc de cărămidă și balcon îngust. Terminase o școală profesională de contabilitate, se angajase la o firmă de distribuție de mezeluri, cunoscuse un băiat pe nume Costel, care lucra la un service auto pe centură. Se mutase cu el. Îl iubise, se ocupase de el, plătise facturile la timp, gătise sarmale de Crăciun pentru mama lui, deși femeia n-o plăcuse niciodată.
Cu o săptămână în urmă, venind acasă de la muncă mai devreme, găsise ușa garsonierei deschisă și o altă fată în halatul ei, în bucătăria ei. Costel îi spusese, fără să clipească, s-o lase, că e la el acasă acum, că numele lui e trecut și el pe actele apartamentului — minte, gândi Nina imediat, dar nu zise nimic — și că Raluca poate să plece de unde a venit.
— Dar apartamentul e al tău! zise Nina, aproape strigând, iar Raluca doar ridică din umeri, ca și cum vorba asta nu mai însemna nimic pentru ea de mult.
*
Nina n-o duse la un adăpost. N-o lăsă la vreo cunoștință. O duse acasă la ea, într-o vilă din cartierul Republicii, cu gard de fier forjat și un câine ciobănesc bătrân, Boss, care lătră o dată, apoi se lipi de picioarele Ralucăi și n-o mai lăsă în pace toată seara. Îi dădu o cameră liberă, la etaj, cu un pat cu cearșafuri curate și un radiator care pocnea când se încălzea. Îi puse un halat pe pat și-i spuse să facă un duș, că vorbesc mâine.
Dimineața, mirosea a cafea în toată casa și la televizor rula un jurnal despre prețurile la gaz, iar Raluca stătea în capul scărilor, nehotărâtă dacă să coboare.
Așa a rămas o săptămână. Apoi două. Nina o angajase la firma ei — un showroom de mobilă de lux, cu birouri deasupra magazinului, pe bulevardul Unirii — mai întâi ca să răspundă la telefon, apoi să facă ordine în facturi, pentru că socoteala Ralucăi era impecabilă. Fata rămânea seara după program, făcea cafea, aranja dosarele, spăla ceștile din chicineta biroului, deși nimeni n-o rugase.
— Nu trebuia să mă aștepți, îi zise Nina în seara aceea, cu ochii grei de oboseală. Mergi acasă, odihnește-te.
— Știți că nu mă așteaptă nimeni acasă, zise Raluca, uitându-se în ceașca ei goală. Mie mi-e mai bine aici.
*
Ce nu-i spusese Nina Ralucăi — și n-avea de gând s-o facă în seara aceea — era că fiul ei, Andrei, sunase de trei ori săptămâna asta, întrebând-o cât o să mai țină "orfana" în casă, că i-a văzut hainele pe frânghia din curte și că se face de râs în fața cumnatei lui, care venea în vizite duminica și tot întreba cine e fata din bucătărie.
Andrei avea treizeci și cinci de ani și de doi ani se ocupa, chipurile, de "partea juridică" a afacerii mamei sale — de fapt aștepta ca ea să-i lase actele pe numele lui. Vila cu gard de fier forjat era pe numele Ninei. Showroom-ul, la fel. Iar Andrei, care nu contribuise niciodată cu un leu, avea totuși un plan foarte clar despre cine urma să moștenească toate astea.
Într-o joi de februarie, veni la birou fără să anunțe. Purta paltonul lui gri și avea acea figură de om care a exersat ce are de spus în oglindă. O găsi pe Raluca la calculator, lucrând la un raport de stoc.
— Tu ești fata aia, zise el, fără să se prezinte.
Raluca ridică privirea, dar nu răspunse nimic — se ridică doar, ca să-i cedeze locul, credea ea că el are nevoie de birou.
— Mama nu ți-a spus? continuă Andrei, sprijinit de tocul ușii. Locul ăsta n-are nevoie de milă. Are nevoie de oameni competenți. Tu ești aici pentru că i-a fost cuiva milă de tine pe marginea unui șanț.
Nina intră exact în clipa asta, cu o mapă sub braț, și-l auzi.
— Andrei.
El nu se opri.
— Spun și eu ce văd toată lumea, mamă. O aduci acasă, o angajezi, îi dai o cameră — cât o să mai țină asta? Ce urmează, o treci pe acte?
Nina puse mapa pe birou, încet, dar cu o apăsare care se auzi pe tot etajul.
— Ieși din biroul ăsta, Andrei.
— Vorbesc serios…
— Și eu vorbesc serios. Ieși.
El plecă, trântind ușa de sticlă atât de tare încât unul din panouri se crăpă, subțire, ca un fir de păianjen, în colțul de jos.
*
Raluca nu spuse nimic în ziua aia, dar din seara aceea începu să vină mai devreme și să plece mai târziu, ca și cum ar fi vrut să-și justifice fiecare oră petrecută acolo, ca și cum locul ei în casa aceea trebuia câștigat zilnic, de la zero.
Trecuseră șase luni de la noaptea cu viscol. Nina o trimisese pe Raluca la un curs de contabilitate autorizată, plătit din buzunarul ei, fără să spună nimănui. Fata absolvise cu media nouă și jumătate. Se muta încet, dar sigur, de la recepție la departamentul financiar al firmei.
Andrei află asta de la Cristina, contabila-șefă, care menționase în treacăt, la o cafea, că "fata aia, Raluca, ține evidența mai bine decât ținea Ionel înainte să plece". Andrei simți cum i se strânge stomacul. Nu era gelozie pe salariu. Era frica veche, aceea că locul lui, cel de moștenitor automat, se subția.
Se duse acasă direct, fără să sune înainte. Nina era în bucătărie, curăța niște mere pentru o plăcintă — Raluca stătea lângă ea, la masă, cu o cutie de casetoane de arhivat firmei, sortând facturi, cu Boss adormit la picioarele ei.
— Trebuie să vorbim, mamă. Singuri.
— Poți spune orice ai de spus și de față cu Raluca. Nu mai e o străină în casa asta.
Andrei se opri o clipă, apoi scoase din geantă un plic. Îl puse pe masă, lângă bolul cu coji de mere.
— E o procură. Pentru firmă. Ca să pot lua decizii în locul tău dacă… dacă ți se întâmplă ceva. Ai șaizeci și trei de ani, mamă. Trebuie să te gândești la asta.
Nina puse cuțitul jos.
— Mi-am gândit-o deja. Acum trei luni. Am fost la notar.
— Ai fost la notar? Fără mine?
— Am fost cu avocatul firmei. Am întocmit tot ce era de întocmit.
Andrei se uită la ea, apoi la Raluca, iar ceva din figura lui se schimbă — nu mai era ofensat, era speriat.
— Ce ai făcut, mamă?
Nina se ridică, se șterse pe mâini de șorț, și se duse la sertarul din bufet, de unde scoase un dosar galben, gros. Îl puse pe masă, exact acolo unde fusese plicul lui Andrei cu o clipă înainte.
— Douăzeci și cinci la sută din showroom sunt trecute pe numele Ralucăi, ca acționar minoritar, cu drept de vot în adunarea generală. Restul rămâne pe numele meu, cât trăiesc, și apoi merge, conform testamentului, jumătate ție, jumătate ei. Vila rămâne a mea până mor. Cont separat de economii, cel de la Focșani Credit Bank, cu treizeci de mii de euro, e deja pe numele Ralucăi, de acum, nu ca moștenire — cadou, pentru cursul de contabilitate, pentru facultatea la ID pe care o să înceapă în toamnă, și pentru chiria unei garsoniere, dacă vrea vreodată să locuiască separat.
Andrei rămase cu gura întredeschisă, uitându-se la dosar ca la un obiect care poate să-l muște.
— Ai dat treizeci de mii de euro unei străine.
— Nu i-am dat nimic ce n-a câștigat. Vine la nouă, pleacă la șapte. A trecut un curs pe care tu n-ai avut curajul să-l încerci niciodată, pentru că ți-a fost mereu mai comod să aștepți. Eu am muncit patruzeci de ani pentru firma asta, Andrei. Tu ai așteptat treizeci și cinci.
Se lăsă o tăcere în bucătărie, întreruptă doar de sfârâitul cuptorului care se încălzea pentru plăcintă. Raluca nu spuse nimic, dar mâinile ei, care sortau facturile, se opriseră pe o singură factură, ținută nemișcată, ca și cum s-ar fi agățat de ea.
Andrei luă plicul lui înapoi de pe masă, îl îndoi în două, apoi în patru, până deveni un pătrat mic și gros, și-l vârî în buzunarul paltonului.
— O să regreți asta, mamă.
— Poate. Dar e decizia mea de regretat, nu a ta.
El ieși fără să mai spună nimic, iar ușa din față se trânti mult mai încet decât cea de sticlă din birou, cu o săptămână în urmă — parcă și furia lui obosise.
*
Boss se trezi la zgomotul ușii, își ridică botul, apoi se culcă la loc, pe piciorul Ralucăi.
— Nu trebuia să faceți asta pentru mine, zise ea, cu vocea subțire.
Nina se așeză din nou la masă, luă un măr, îl întoarse în palmă, fără să-l curețe.
— Nu am făcut-o pentru tine. Am făcut-o pentru cine ești tu de-adevăratelea, nu pentru povestea de pe marginea drumului. Aia a fost doar noaptea în care te-am găsit. Restul l-ai construit tu, în fiecare zi de-atunci.
Afară începuse din nou să ningă, ninsoare rară de martie, care se topea imediat ce atingea asfaltul cald de la sobele din curte. Raluca luă factura pe care o ținuse strânsă în mână și o puse, în sfârșit, în teancul celorlalte — sortată, la locul ei — și continuă să lucreze, ca în fiecare seară de la noaptea aceea de viscol, într-o casă unde, pentru prima dată în viața ei, cineva o aștepta.
