Când mama a lăsat paharul de prosecco pe masă și s-a ridicat fără o vorbă, în curtea din Voluntari s-a lăsat liniștea aia grea, dinaintea furtunii de vară — genul de aer stătut care miroase a fum de la grătarul stins și a flori de tei căzute pe fața de masă.
Mă cheamă Ioana, am treizeci și doi de ani și predau matematică la un liceu din Pipera. Cu Radu suntem căsătoriți de șase ani, iar sarcina asta a venit după trei ani de tratamente, de nopți în care mă uitam în tavan și număram zilele ciclului, de drumuri la clinica de pe Calea Floreasca unde asistenta mă striga deja pe nume. Când în sfârșit testul de sânge a ieșit pozitiv, Radu a plâns la telefon cu mama lui înainte să apuc eu să-i spun colegilor de la catedră.
Radu e omul care, în fiecare seară, îmi pune palma pe burtă și numără cu voce tare — „unu, doi, trei" — până simte o mișcare, de parcă fetița noastră ar juca vreun joc cu el. Nu s-a plâns niciodată de kilogramele luate, care oricum n-au fost multe: la ecografia de la douăzeci și opt de săptămâni, doctorița mi-a spus clar că sunt exact în parametri, poate chiar mai jos de medie. Burta mea era normală. Problema n-a fost niciodată acolo.
Problema era Corina, soacra mea, care de la anunțul sarcinii tot găsea câte ceva de comentat — dacă mănânc prea multă pâine, dacă port pantofi fără toc „nesănătos", dacă stau prea mult pe canapea. Timp de opt luni am înghițit, am zâmbit, am schimbat subiectul. Voiam liniște în familie, mai ales acum, cu fetița pe drum.
Petrecerea de „baby shower" a organizat-o mama mea, Elena, în curtea casei noastre din Voluntari. Trei săptămâni a cumpărat baloane roz și albe de la un magazin din Pantelimon, a atârnat ghirlande de hortensii uscate pe gardul de lemn, a comandat de la o cofetărie din zonă un tort cu botoșei brodați din zahăr. Pe masa lungă din curte erau farfurii cu cozonac tăiat felii subțiri și un platou cu mini-plăcinte cu brânză, pentru că la noi în familie nimeni nu suportă o petrecere fără plăcinte. Undeva, în spatele grătarului stins, câinele vecinilor, un ciobănesc care nu tace niciodată, lătra la fiecare mașină care trecea pe stradă.
Erau vreo cincizeci de invitați: colegele mele de la liceu, verii lui Radu din Ploiești, doi foști colegi de facultate care veniseră cu copii mici de mână. Totul mergea perfect — până la toasturi.
Corina s-a ridicat cu paharul de prosecco în mână, așteptând să se facă liniște.
— Să bem pentru bebeluș, a zis tare, ca s-o audă toată curtea. Și un toast special pentru nora mea. Sper ca după ziua de azi, în sfârșit, să se apuce de dietă și de sală. Că altfel, curând, Radu o să se rușineze să iasă cu ea pe stradă.
Nimeni nu a râs. Cineva a lăsat jos furculița pe farfurie, iar clinchetul metalului s-a auzit ca o palmă. Am simțit cum mi se umplu ochii, dar n-am apucat să spun nimic — mi s-a strâns gâtul, ca atunci când vrei să vorbești și nu-ți iese sunetul.
Radu deschisese deja gura, cu obrajii roșii de furie, gata să spună ceva ce probabil n-ar mai fi putut lua înapoi. Dar mama s-a ridicat înaintea lui. Fără grabă, fără să-și ridice vocea. S-a apropiat de Corina cu un zâmbet care nu promitea nimic bun și s-a aplecat spre urechea ei, vorbind atât de încet încât nici eu, la doi metri distanță, n-am prins toate cuvintele — doar frânturi: „…casa asta…" „…actele de la notar…" „…douăzeci de ani…"
Corina a albit. Nu metaforic — chiar am văzut cum culoarea îi dispare din obraji, ca și cum cineva ar fi tras un dop dintr-un lighean.
Abia mai târziu, în bucătărie, spălând pahare cu mama, am aflat ce-i spusese de fapt.
— I-am zis, a spus mama, scoțând un pahar din apa cu spumă și punându-l pe suportul de scurs, că anul trecut, când Radu și Ioana au avut nevoie de bani pentru al doilea ciclu de FIV, tu ai refuzat să-i dai un leu, deși aveai depozitul ăla la bancă de pe urma vânzării apartamentului din Titan. Și că eu, care câștig un salariu de bibliotecară, le-am dat șapte mii de euro din economiile mele de pensie, fără să cer nimic înapoi. I-am mai zis că, dacă mai deschide gura o dată despre corpul fiicei mele, o să povestesc și asta la fiecare nuntă și botez la care vom fi amândouă invitate până la adânci bătrâneți.
Corina n-a mai stat la petrecere. A plecat cu mașina, un Logan gri pe care Radu îl tot ironiza că „arată ca taxiul lu' nea Ion", fără să-și ia rămas bun de la nimeni, iar soțul ei, tatăl lui Radu, a rămas jenat, mestecând o bucată de cozonac pe care părea că n-o mai poate înghiți.
Radu m-a luat de mână sub masă și mi-a spus doar atât: „Nu-ți face griji, mă ocup eu." Dar de fapt nu era nevoie să se ocupe el de nimic — deja se ocupase mama.
Săptămâna următoare, Corina a sunat de trei ori. N-am răspuns nici măcar o dată. Radu i-a scris un mesaj scurt, spunându-i că poate veni s-o vadă pe nepoata ei, Sofia — numele pe care îl alesesem deja — doar dacă vine cu o scuză clară, spusă direct, nu strecurată printre altele.
Ea a venit, într-o joi seara, cu o pungă de la o florărie din Colentina, cu niște lalele deja puțin ofilite de căldură. A stat în prag, n-a intrat mai departe de hol, și a spus: „Îmi pare rău. N-am avut dreptul." Nu era o scuză elaborată. Dar Radu a lăsat-o să intre, iar eu am rămas în capătul canapelei, cu mâinile pe burtă, ascultând-o cum vorbea rar, fără să se uite direct la mine.
N-am iertat-o pe loc și nici n-am prefăcut că nu s-a întâmplat nimic. Dar câteva zile mai târziu, când Sofia s-a născut la Maternitatea Giulești, cu trei kilograme opt sute, Corina a fost în sala de așteptare — nu în salon, doar acolo, la ușă, cu o cutie de bomboane pe care nimeni n-a apucat s-o deschidă în seara aceea.
Mama a intrat prima în salon. A luat-o pe Sofia în brațe, i-a numărat degetele de la mâini, ca și cum ar fi verificat un cont, apoi mi-a pus-o pe piept și a zis doar: „Uite-o pe fata ta." Iar Corina, din pragul ușii, n-a mai spus nimic despre kilograme, despre sală, despre nimic din toate astea. A rămas doar acolo, cu punga de bomboane atârnând de mâna ei, privind pe geam cum fetița mea dormea, cu pumnii strânși lângă obraz, ca și cum ar fi apucat deja ceva ce nimeni nu-i mai putea lua.
