Valea asta nu s-a schimbat niciodată de dragul nimănui. Și-a păstrat potecile de piatră, vântul care iarna intră prin haine și convingerea bătrânească potrivit căreia o fată aparține întâi tatălui ei, apoi casei pe care acesta i-o alege. Nu mi s-a explicat niciodată regula asta. Pur și simplu am crescut în ea, cum crește iarba pe lângă un zid.
Mama a murit când eu aveam nouă ani. O febră de care nimeni n-a știut cum s-o scape. După înmormântare, casa lui tata a devenit mai tăcută și mai rece. Nici măcar n-avea nevoie să ridice vocea. O privire de-a lui îmi ajungea ca să înțeleg ce greșisem. Dacă pâinea întârzia, dacă vreun vecin întorcea capul spre poartă, dacă puneam o întrebare care suna a dorință, îmi amintea că dorința e o formă de neascultare.
Până la douăzeci și doi de ani, învățasem să mă fac mică. Să nu ocup loc. Să vorbesc doar când eram întrebată. Într-o joi seara, când mirosea a pâine arsă în toată bucătăria, tata a anunțat:
— Te măriți cu Iosif. Văduvul de la livezile de jos. Totul e aranjat.
Mâinile mele au rămas suspendate deasupra tăvii. Îl cunoșteam din vedere. Un om tăcut, cu doi cai și o casă lângă heleșteu.
— Tată, nu-l cunosc.
— Nu trebuie să-l cunoști. Să fii gata până sâmbătă.
N-a fost discuție. Abia mai târziu am aflat cifrele: conducta de irigații care trecea prin livada noastră se înfundase cu doi ani în urmă, reparația costase nouă sute de lei pe care tata îi luase de la Iosif, iar dobânda crescuse până acolo încât nu mai avea cum să-i dea înapoi. Căsătoria mea a fost semnătura de pe chitanță.
Nunta a trecut ca o furtună pe care n-o poți opri. Femeile mi-au pus henna pe mâini și mi-au spus că o mireasă trebuie să fie recunoscătoare. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să fiu mireasă. Dimineața ceremoniei, tata mi-a zis:
— Nu face casa asta de râs.
Am lăsat capul jos și am zâmbit cum mi s-a cerut, iar ziua a trecut peste mine ca apa peste o piatră.
Dar Iosif a făcut ceva neașteptat. Când a venit timpul să plec din casa părintească, nu m-a apucat de braț. A așteptat să fac eu primul pas. Casa lui de sub doi caiși era mai mică decât a tatei, dar era îngrijită — lemnăria proaspăt vopsită în verde închis, un ceas de perete oprit la ora patru. Pe un raft, fotografia Anei, fosta lui soție.
— Ea rămâne parte din casa asta, a zis. Dar nu trebuie să devii ea.
Am așteptat porunca. La bărbați, după o vorbă bună vine întotdeauna una de stăpân. Nu a venit. M-a dus într-o cameră din spatele casei. Pe ușă fusese montat un zăvor nou, cu șuruburi care încă luceau, de parcă l-ar fi pus cu o zi înainte.
— Camera asta e a ta. Zăvorul, la fel. Nu deschid ușa asta fără voia ta.
Mi-a întins o cheie mică, rece.
— Dacă vrei să mănânci singură, poți. Dacă vrei să vorbești, te ascult. Dacă ai nevoie de liniște, e dreptul tău.
L-am cercetat, căutând capcana. Bărbații nu dădeau femeilor uși. Le dădeau reguli și le spuneau protecție.
— De ce? am întrebat.
Iosif a privit spre fotografia Anei.
— Pentru că ea m-a pus să-i promit că n-o să transform teama unei femei în dar de nuntă.
În noaptea aia a dormit de cealaltă parte a casei. Am tras zăvorul și am stat cu urechea lipită de perete. Niciun pas. Doar lemnul casei trosnind cum trosnește orice casă veche când se lasă frigul.
Prima săptămână a trecut ca prin ceață. Găteam pentru că asta era singura limbă pe care o cunoșteam — mămăligă, ciorbă de fasole, câte un pui de duminică. Iosif mânca, apoi spăla vasele cu mâinile lui. Când am vărsat ceaiul pe fața de masă albă, m-am blocat, cu ceainicul suspendat în aer.
— E doar un ceai, a zis, ștergând cu un șervet.
În casa tatei, nimic nu fusese vreodată „doar” ceva. O cană strâmbă era insolență. O firimitură era irosire. Bunătatea lui Iosif n-a fost niciodată mare. Mi-a lăsat scaunul bun de lângă fereastră pentru cusut. A învelit funia de la fântână cu bumbac când i-am zis că mă jenează la mâini. Asculta când vorbeam, chiar și când vorbeam despre nimic — despre pisica vecinilor, despre un vis urât.
Dar femeile de la izvor au început să vorbească.
— A venit la tine?
— O căsnicie care nu e împlinită nu e căsnicie.
— Așa or să spună bătrânii. Tatăl tău o să spună primul.
Frica a revenit. În seara aia, i-am spus lui Iosif:
— Tatăl meu o să vină.
— Atunci o să vină, a răspuns.
— Or să vorbească.
— Or să vorbească indiferent dacă le dăm sau nu subiect. Eu n-am să transform vorba lor în motiv să intru într-o cameră pe care tu n-ai deschis-o.
Am dormit cu zăvorul tras. Nu pentru că mă temeam de el. Pentru că aveam nevoie de un singur loc pe lumea asta a cărui încuietoare să asculte doar de mâna mea.
Tata a venit în a douăsprezecea zi, într-o duminică, pe la prânz. A intrat în curte fără să fie poftit, în cojocul lui lung, cu privirea aceea de stăpân. Din prag, a zis:
— Nu ți-am dat-o ca s-o ții de oaspete.
Iosif a stat lângă mine. Nu în fața mea ca un scut. Lângă mine, lăsându-mă la vedere.
— Mi-ai dat-o pe fiică-ta, a zis. Am primit hârtia. N-am primit dreptul s-o tratez ca pe un pai.
— E o datorie. Nouă sute de lei și dobânda, a răstit tata. O căsnicie neîmplinită poate fi contestată. N-am trimis-o aici s-o ții de zestre.
Am auzit cuvântul „zestre” și mi s-a strâns stomacul. Mi-am amintit de mama, de cum își ascundea mâinile crăpate sub șorț când tata ridica tonul. Mi-am amintit de cana spartă în bucătărie, de faptul că nici ea n-a apucat să-și aleagă nimic. Și în loc să mă fac mică, am făcut un pas spre el.
— Nu mi s-a spus nimic despre bani, am zis.
Tata s-a întors spre mine.
— Ți s-a spus ce trebuia să știi.
— Nu mă întorc cu tine.
Vocea nu mi-a tremurat.
— Poți vorbi de datorie. Poți vorbi de apă și de lei. Dar n-o să vorbești despre trupul meu ca despre un sigiliu pe hârtia ta. Sunt în casa asta. Ce se întâmplă înăuntru nu se decide la gard.
Tata s-a uitat la mine ca la o mobilă care a învățat să vorbească. N-am retras nimic din ce spusesem. A plecat. Poarta s-a închis în urma lui cu un scârțâit lung.
— Vrei un ceai? m-a întrebat Iosif.
— Da, am zis.
Două zile mai târziu, bătrânii satului au rezolvat disputa apei. Izvorul urma să fie împărțit după un program scris pe o hârtie liniată, semnat de amândoi. Tata primea orele lui, Iosif pe ale lui. Datoria a rămas o chestiune de irigații, nu un motiv să vinzi viitorul unei fete.
După asta, casa s-a așezat într-o altă liniște. Am încetat să mai aștept corecții. Vorbeam despre lucruri mici: menta de lângă zid, recolta de gutui, câte un nor care întârzia să plece. Iosif asculta. Când nu eram de acord cu el, nu numea asta neascultare.
— Atunci ne uităm mâine din nou, zicea.
Și ne uitam.
Într-o după-amiază, aranjând raftul cu borcane de gem, am găsit un bilețel al Anei, îndoit în patru, ascuns sub o cutie de ceai ruginită. Scria că durerea o învățase diferența dintre o casă care ține un om și una care-l folosește. Ultimul rând zicea: „N-o face să câștige dreptul de a nu se teme.” Am împăturit bilețelul la loc, exact pe aceleași linii, și l-am pus sub borcan.
Amintirile cu tata n-au dispărut de tot. Uneori, când pocnea o ușă sau o umbră trecea prin dreptul ferestrei, mă trezeam cu mâna încleștată pe marginea mesei. Iosif a învățat să-și anunțe pașii pe hol, să bată în tocul ușii înainte de a intra în bucătărie, chiar dacă ușa era deschisă.
Mult mai târziu, într-o dimineață de mai, când menta de lângă zid crescuse mai deasă decât anul trecut, am lăsat zăvorul netras. N-a fost o vorbă mare între noi. Iosif a văzut ușa întredeschisă, s-a oprit o clipă în prag, apoi și-a văzut de treabă la coșul cu ouă.
Pe tata îl salutam la piața din Turda, sâmbăta, cu politețea cerută de regulile vechi, apoi mă întorceam la casa de sub cei doi caiși. Drepturile de apă au rămas în condica bătrânilor.
Am terminat, în iarna aceea, goblenul pe care-l începuse mama — cel cu floarea de colț rămasă neterminată de ani de zile, cu firul albastru încă atârnând netăiat. L-am pus sub fotografia Anei, pe același raft, îndreptând colțul rămei ca să nu prindă praf.
