Eu sunt Radu. Lucrez ca recepționer de noapte la clinica veterinară din Brașov, pe strada Zizinului, chiar lângă fostul cinematograf. Tura mea începe la opt seara și ține până la opt dimineața. În doisprezece ani de meserie, credeam că am văzut tot: pisici zdrobite de roți, câini înghițiți de artificii, o capră adusă într-un taxi. Dar în noaptea aia de joi spre vineri, pe la unu și ceva, s-a întâmplat ceva ce nu pot să uit nici acum.
Afară ploua mărunt, din acela de toamnă care intră în oase. Radioul din birou mergea în surdină, iar eu îmi terminasem termosul cu ceai de mușețel. Mă gândeam la tura de mâine, la fata mea care avea concurs de șah la școală, la cât de mult aș fi vrut să fiu acasă. Și atunci a sunat telefonul.
O femeie. Voce joasă, grăbită.
— Bună seara. Am nevoie de un veterinar care acceptă deplasare la domiciliu. Este o urgență.
I-am explicat regulamentul: nu trimitem medici acasă, clinica are ambulanță doar pentru cazuri extreme, aduceți animalul aici. Am spus-o mecanic, cum spun de zeci de ori pe lună. Dar ea nu s-a enervat. Nu a ridicat tonul.
— Am înțeles. Dar câinele are doisprezece ani, nu se mai ridică, și stăpânul nu o poate urca în mașină. Știți cumva pe cineva care face asta pe cont propriu? Plătim orice sumă. Chiar și triplu.
Aici am tăcut câteva secunde. Și nu din politețe. Tăceam pentru că știam un nume. Un domn Mitică, asistent veterinar pensionar, care făcea perfuzii la domiciliu pe sub mână. Nu era tocmai legal, nu era tocmai curat, dar în Brașov toată lumea cu animale bătrâne îl știa.
— Stați să caut în agendă, i-am zis.
Am găsit numărul lui Mitică pe un petic de hârtie, lângă o notă veche: „mâncare pisici – marți”. I l-am citit femeii, literă cu literă, ca să nu greșească vreo cifră. Ea l-a repetat o dată, în șoaptă, ca și cum și-l scria pe dosul palmei.
— O să-l sun eu direct, mi-a zis. Vă mulțumesc.
— Sunteți sigură că nu vreți să vină ambulanța noastră? am întrebat-o, doar ca să mai spun ceva.
— Nu e timp. Eu nu pot ajunge acolo. Dar știu ce am de făcut.
Și a închis.
Am rămas cu receptorul în mână. Afară ploua tot mai tare. Am notat ora pe registru, din obișnuință: 1:32. Apoi mi-am văzut de treabă: am șters o vitrină, am mutat niște cutii cu vaccinuri, am răspuns la două mailuri. Dar gândul mi-a rămas la femeia aia. Nu pentru că mi s-ar fi părut suspectă. Ci pentru că în vocea ei era ceva ce recunoscusem imediat: teama de a nu mai putea salva ceva ce iubești, combinată cu hotărârea de a-l salva oricum, de departe.
Pe la patru dimineața, telefonul a sunat din nou. Altă voce, de astă dată bărbătească.
— Bună seara. Sau bună dimineața, cum vreți. Eu sunt domnul Mitică. Mi-a dat numărul dumneavoastră o doamnă, la telefon, acum vreo oră. Am ajuns la adresă după ora trei. Câinele e stabil, i-am pus branulă, perfuzia a mers bine. V-am sunat doar să vă spun că totul e în regulă, fiindcă doamna mi-a zis că dumneavoastră ați aranjat legătura.
Am rămas blocat o clipă, cu pixul în mână deasupra registrului. Nimeni nu suna recepționerul de noapte ca să dea raportul. Dar el a continuat, cu o voce obosită de om care a urcat scări cu trusa grea.
— Știți, eu fac treaba asta de douăzeci de ani. Am văzut oameni bogați care nu dădeau doi lei pe câinele care le-a stat la picioare un deceniu. Și am văzut oameni săraci care vindeau verigheta ca să plătească operația unui maidanez. Dar ce am văzut în noaptea asta…
A râs scurt, fără chef.
— Am venit la adresă, o vilă veche, în spatele gării. Câinele, un labrador negru, stătea pe o pătură, cu serul deja pregătit lângă el, de parcă cineva se ocupase de tot dinainte. Stăpânul, un tip de vreo treizeci și cinci de ani, cu mâinile tremurând, mi-a deschis ușa. Dar nu el m-a sunat pe mine ca să-mi spună cum să intru. Chiar înainte să ajung, m-a sunat femeia aceea, de pe același număr pe care mi l-ați dat dumneavoastră. Mi-a zis: „Nu vă speriați, nu sunt acasă, dar ușa e descuiată, am lăsat-o eu așa. Intrați. Pe masa din hol sunt banii pentru vizită.”
Mitică a tușit.
— Eu n-aș fi intrat, să știți, dacă nu mi-ar fi vorbit atât de sigur pe ea. Ca un om care știe exact cum arată casa aia pe dinăuntru, deși nu era în ea. Am intrat. Am făcut perfuzia. Câinele a adormit în timpul procedurii, cu capul pe labele din față. Și știți ce mi-a zis stăpânul, când l-am întrebat cine e femeia? „Nu vă pot explica acum. Dar dacă n-ar fi sunat ea pe cineva să deschidă ușa aia, eu și Gerda am fi rămas doar noi doi, toată noaptea, fără să pot face nimic.”
Am simțit cum mi se trage pielea pe ceafă. Nu știam cine e femeia. Nu știam ce legătură avea cu bărbatul din vila aia — dacă fusese soția lui, sau mama lui, sau cineva care plecase de mult și păstrase totuși o cheie pe care nimeni altcineva n-o mai avea. Dar înțelegeam un lucru limpede: ea nu putea veni. Și făcuse singurul lucru pe care îl putea face de la distanță — găsise un număr, plătise tot, descuiase o ușă cu o cheie pe care doar ea o știa unde stă, și trimisese un necunoscut în miez de noapte să facă ce ea nu putea.
Dimineața, la predarea turei, am plecat spre casă pe jos. Ploaia se oprise, iar orașul mirosea a frunze ude și a fum de la o brutărie care deschidea la cinci. Am trecut prin fața gării. Am văzut de departe vila veche cu acoperiș roșu. Am încetinit pasul. În curte, pe treptele din fața ușii, un labrador negru stătea cu botul pe labe, cu o pătură împăturită lângă el. Ușa era închisă acum. Pe covorașul de la intrare, cineva pusese un bol cu apă proaspătă.
Am mers mai departe fără să mă opresc. Nu era treaba mea. Dar în dimineața aia am făcut un lucru pe care nu-l mai făcusem de ani buni: am intrat la brutărie și am cumpărat două covrigi calzi. Unul l-am mâncat eu, pe drum. Pe celălalt l-am lăsat, în drum spre casă, lângă gardul vilei, pentru câinele care nu mă vedea.
Când am ajuns acasă, am scos peticul de hârtie din buzunar, cel cu numărul lui Mitică și cu nota despre mâncarea pisicilor. L-am împăturit și l-am pus în sertarul biroului, lângă alte bilețele pe care nu mă îndurasem să le arunc.
Fata mea dormea încă atunci, cu tabla de șah pregătită pe masa din bucătărie pentru concursul de după-amiază. M-am așezat lângă ea, i-am aranjat piesele care alunecaseră puțin, și am așteptat să se trezească, gândindu-mă la o femeie pe care n-o cunoșteam, care undeva, în noaptea aia, stătuse lângă telefon exact ca mine, așteptând o veste despre o inimă care încă bătea.
