Nici nu-mi amintesc exact când a început. La început părea tandrețe, chiar mă flata. Eu lucram în București, la o firmă de arhitectură, iar Andrei, soțul meu, rămăsese la Iași cu părinții. Ne vedeam în weekenduri, iar el mă suna seara și mă întreba ce am mâncat, cu cine am vorbit, cum m-a tratat șeful. Îmi spunea că-i e dor și că se gândește la mine tot timpul. Eu zâmbeam la telefon, mă învârteam în scaun și-i povesteam tot, ca la un jurnal intim.
Ne-am căsătorit într-o sâmbătă ploioasă de octombrie, la starea civilă din Copou. El avea treizeci și doi de ani, eu douăzeci și șapte. După nuntă, am rămas în Iași, într-un apartament moștenit de la bunica mea. Andrei mi-a spus că nu are rost să-l mai ții pe fratele meu, Radu, chiriaș la noi. Am acceptat, deși Radu trecea printr-un divorț urât și avea nevoie de un acoperiș. I-am găsit o garsonieră lângă Gara Nicolina, i-am plătit avansul din salariul meu. Andrei a strâns din buze când a văzut suma, dar n-a zis nimic.
În primele luni, controlul a fost subtil. Îmi povățuia să nu mai ies cu fetele de la birou, pentru că „sunt invidioase și te trag în jos”. Apoi m-a rugat să renunț la cursul de ceramică de care eram îndrăgostită, pentru că era „o pierdere de timp”. Într-o seară, a venit să mă ia de la serviciu fără să mă anunțe. Când m-a văzut vorbind în parcare cu Mihai, colegul nostru de proiect, s-a dat jos din mașină, a trântit portiera și a rămas în drum, cu cheile strânse în pumn. Mihai mi-a aruncat o privire vinovată, de parcă ar fi făcut ceva greșit. Andrei l-a ignorat complet. „Urcă”, mi-a spus. Am urcat. Am crezut că este doar o criză de gelozie pe care o s-o rezolvăm.
Dar nu s-a rezolvat. S-a agravat.
Andrei a început să-mi verifice telefonul. Seara, în timp ce eu spălam vasele, el se așeza pe canapea și parcurgea conversațiile mele de pe WhatsApp. Am aflat pentru că m-a întrebat, peste o cafea, cine e pe numele „Lucian Contabilitate” și de ce i-am trimis un mesaj la ora opt seara. Era contabilul firmei, îl întrebasem de fluturașul de salariu. I-am explicat calm, „Andrei, e vorba de muncă”. El a râs astfel încât am simțit un nod în stomac. „Toată lumea are niște contabili foarte devotați”, mi-a zis.
Lucrurile au devenit cu adevărat urâte în aprilie, când firma noastră a organizat un team-building la Vatra Dornei. Andrei mi-a interzis să merg. Nu mi-a spus „te rog, nu merge”. Mi-a spus: „Nu mergi. Punct”. M-am dus la baie, am deschis robinetul la maximum și am stat pe marginea căzii, ascultând apa curgând. Nu voiam să-l aud țipând din bucătărie, dar îl auzeam oricum, prin pereți. Când am ieșit, trasese deja cu ochiul pe site-ul hotelului și-mi arăta poze cu „cabanele alea izolate unde se întâmplă tot felul”. Apoi a întrebat dacă îl văd pe Mihai în afara biroului.
Am mers la team-building. Am considerat că e un test de maturitate. La întoarcere, mi-a aruncat valiza pe scări. Nu m-a lovit, dar valiza m-a ratat la câțiva centimetri. Nu mi-a mai vorbit trei zile. În a treia zi, a spart un pahar în chiuvetă pentru că întârziasem un sfert de oră din cauza aglomerației de la Podu Roș. M-am uitat la cioburile din chiuvetă și am înțeles că nu mai e vorba de iubire, e vorba de putere.
Am început să merg pe jos pe sub tei, să stau mai mult la birou, să mă opresc în fața vitrinelor fără motiv. Orice oră petrecută în altă parte decât în apartamentul nostru devenea o oră de pace. Într-o seară, am găsit pe masă factura telefonului meu, evidențiată cu marker galben. Apeluri către Radu, către mama mea, către o bancă. „Vorbești cu toată lumea, numai cu mine nu”, mi-a spus. Am ridicat factura și am pus-o înapoi pe masă. N-am zis nimic. Tăcerea mea îl enerva mai mult decât orice ceartă.
Apoi a venit ziua în care a pus-o pe mama mea în genunchi, la propriu. A chemat-o pe mama, care are șasezeci și opt de ani și un fier vechi în loc de genunchi, să-l ajute cu o problemă la cadastru. Mama a venit din Dorohoi cu trenul, a urcat scările până la noi la etajul trei, iar el i-a spus că documentele lipsesc, că a lăsat niște hârtii la ea acasă, că trebuie să le caute imediat. Mama a început să tremure și să se aplece după poșetă. Andrei i-a dat drumul cheilor pe jos, iar ea s-a lăsat în genunchi să le adune. Atunci am văzut ceva în ochii lui. Nu furie. Satisfacție. Se uita la bătrâna de șaizeci și opt de ani îngenuncheată între scaune și zâmbea pe jumătate.
Am așteptat să rămânem singuri. I-am spus: „Nu mai merge”. El a izbucnit în râs. „Unde te duci? La Radu? La Mihai? Te primesc ăia cu brațele deschise, să-i ajuți cu banii și cu părerile tale?”. Apoi s-a apropiat, m-a apucat de încheietură și mi-a șoptit în ureche, încet, ca o alintare: „Nu pleci nicăieri, pentru că nu ai unde. Apartamentul e pe numele tău, dar cu o clauză de uzufruct viager pe care am convins-o pe bunica ta să o semneze cu o lună înainte de nuntă”. Nu știam. Bunica mea e la azil de bătrâni de un an, cu un început de demență. Andrei o vizitase singur, „de bunăvoie”, de câteva ori. Deci acolo pledase el pentru încrederea ei.
Am dormit pe canapea în noaptea aia. Nu știu de ce am rămas. Poate pentru că 44 de metri pătrați de beton și cărămidă îți oferă un cerc prea strâmt ca să fugi în el. Dimineața, am găsit cheia de la cutia poștală ruptă. Nu întreba cine o rupsese.
Ce a urmat a fost o luptă tăcută, purtată cu acte și telefoane. Andrei credea că am rămas fără resurse. Se înșela.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la un cabinet notarial de lângă Primăria Iași, cu actele apartamentului puse într-o mapă albastră. Am așteptat două ore, cu o cafea la pahar de plastic. Notarul a descoperit clauza băgată printre semnături, cu două martore — două colege de-ale mamei lui Andrei. „Uzufructul nu e trecut în cartea funciară”, mi-a spus doamna notar. „Dacă bunica ta nu-și mai amintește ce a semnat, se poate ataca în anulare pe motiv de capacitate”. Am plecat de acolo cu telefonul deschis la calcule. Aveam nevoie de un avocat. Pentru asta, aveam nevoie de bani. Andrei îmi bloca contul comun în fiecare lună după salariu, retrăgea banii în numerar, „ca să nu-i mai dai lui Radu”. În ultima lună, reușisem să pun deoparte 2.800 de lei, ascunși în geanta mea de laptop, sub un teanc de caiete vechi. Nu era nici pe departe de un onorariu de avocat.
Atunci am făcut ceva ce Andrei nu m-ar fi crezut capabilă să fac.
Am sunat-o pe Cristina, sora lui. Cristina e singura persoană din familia lui Andrei care nu m-a tratat vreodată de sus. E asistentă medicală la Spitalul de Copii „Sfânta Maria”, câștigă modest, dar are o garsonieră pe Copou, moștenită de la tată. Eu îi făcusem cândva planul de renovare, fără bani, cu schițe făcute noaptea în sufragerie, în timp ce Andrei dormea. Cristina m-a ascultat fără să mă întrerupă. Am stat în bucătăria ei, cu ceainicul pe masă, și i-am spus tot. La final, ea s-a ridicat, a deschis sertarul de sub blat și a scos o cutie de ceai în care ținea banii pentru chirie. „Nu am mult”, mi-a spus. „Am 9.000 de lei. Dar dacă ai nevoie de un avocat, sunt ai tăi. Nu-i da lui Andrei nimic fără să te sfătuiești cu mine”.
Am plâns în garsoniera Cristinei, cu ceaiul ăla de mușețel în față, mai mult de furie decât de tristețe. Călătorisem de la București la Iași ca să fiu aici, cu un bărbat care ajunsese să-mi controleze facturile și să-mi pună mama în genunchi pentru o cheie căzută. Nu mai plângeam pentru mine. Plângeam pentru femeia care urcase la etaj să mă viziteze și fusese primită cu o umilință mică, înghețată, zâmbitoare.
Avocata, doamna Hojda, a deschis dosarul și a cerut o expertiză medico-legală pentru bunica mea. Nu a durat mult. Când am intrat în azil cu ea și cu un reprezentant al instanței, bunica m-a privit cu ochii ei decolorați, ca două bucăți de geam spălat de prea multe ori. Nu m-a recunoscut din prima. Apoi a spus „Mămicuța, tu ești?”. Eu nu mai eram mămicuța, eram nepoata Iulia, dar am zâmbit și am spus: „Da, eu sunt”. Ea s-a ridicat și a vrut să-mi toarne ceai, deși nu avea ceai, nu avea cană, nu avea nimic. Doamna avocat a notat totul, calm, cu pixul ei care scârțâia pe hârtie.
Dosarul s-a judecat în septembrie. Andrei a venit la primul termen cu un pas sigur, ca un om care știe deja rezultatul. Nu s-a uitat la mine. Eu m-am așezat cu mama, pe o bancă din holul Palatului de Justiție. Mama purta un batic gri și nu înțelegea exact ce se întâmplă, dar îmi ținea geanta în poală. Instanța a pus clauza de uzufruct sub semnul întrebării, pentru că bunica mea nu mai avea, la momentul semnării, discernământul necesar. A contat și faptul că cele două martore erau rude de gradul unu cu Andrei. După două amânări, clauza a fost anulată.
Când am primit notificarea, am stat pe banca aceea din Copou, sub castanul uriaș, cu telefonul în mână. Aș fi putut să-i trimit un mesaj. Am ales altceva.
Am mers acasă. Andrei era în sufragerie, la laptop. M-a văzut cu geanta pe umăr și a deschis gura să spună ceva. I-am așezat pe masă sentința, cu clauza anulată. Hârtia avea deja colțurile mototolite. El a citit. S-a ridicat în picioare. A închis laptopul, apoi l-a deschis iar, ca un om care nu găsește comutatorul. „Nu ai ce să-mi faci”, mi-a spus. „Casa e a ta doar pe acte. Eu locuiesc aici. Eu sunt bărbatul tău. Nu mă poți da afară”.
I-am arătat atunci un plic cu o singură foaie: notificarea de la executor. Începea evacuarea. 60 de zile. Termenul expira pe 30 noiembrie, la ora 10.00.
Andrei s-a așezat la loc pe scaun. A apucat paharul cu apă de pe masă, dar n-a băut. Doar îl ținea. „Tu nu ești în stare”, mi-a spus. „Faci circ”.
M-am mutat la Cristina, în garsoniera de pe Copou. Am adus cu mine o singură valiză, două cutii cu acte și o lampă de birou. Cristina mi-a lăsat dormitorul ei, iar ea a dormit pe canapea, cu patul plin de hârtiile mele de la tribunal. În fiecare dimineață, înainte de tura la spital, îmi lăsa o banană pe masă. Nu vorbeam prea mult. Nu era nevoie.
Pe 30 noiembrie, la ora nouă dimineața, m-am întors la apartament. Am intrat cu cheia mea, pe care o tot păstrasem. Andrei era încă acolo, cu un geamantan deschis lângă ușă. Nu se aștepta să vin tocmai atunci. „E ziua mea”, mi-a spus, ca un copil care cere încă o rundă de fotbal. „Azi fac treizeci și trei de ani. Măcar de ziua mea, lasă-mă”.
M-am dus în bucătărie și am pus ibricul pe aragaz. Am turnat apă, am aprins flacăra. Apoi am scos din geantă o lampă pe care o cumpărasem cu o zi înainte de la un magazin de mobilă din Podu de Piatră, 240 de lei, și am așezat-o pe noptieră. Am revopsit singură ușa de la intrare, sâmbăta și duminica, cu un trafalet și două cutii de vopsea albă, 75 de lei cutia. Am schimbat broasca într-o marți.
Când executorul a bătut la ușă, la ora zece și un sfert, Andrei stătea pe scaunul de lângă geam, cu privirea la castanii din stradă. Nu mai semăna cu bărbatul care-mi interzicea să merg la Vatra Dornei. S-a ridicat, a tras geamantanul spre ușă, fără tragere de inimă. „La Cristina”, mi-a spus, oprindu-se în prag. „Deci la sora mea te-ai dus. V-ați unit împotrivă-mi”. Nu i-am răspuns. Executorul i-a întins un proces-verbal de predare. Andrei l-a semnat fără să-l citească.
Acum, apartamentul are 44 de metri pătrați, pereți albi, o lampă nouă și o liniște pe care n-o mai aveam de mult. Mă trezesc dimineața, fac cafea la ibric, deschid geamul de la sufragerie și privesc castanii de afară. Pe masa din bucătărie, un singur pahar, cu apă. Nu mai există nimeni care să-l spargă.
