— Ce rușine, Corina, ce rușine pentru tot cartierul! s-a băgat în vorbă profesoara de la etajul trei, Mirela, care aștepta rândul la coșul de pâine caldă de la brutăria din colț. Femeia asta a distrus o familie și acum se plimbă țanțoșă pe bulevard, de parcă n-ar fi făcut nimic!
— Lasă-mă, Mirela, că nu-i nicio rușine, a răspuns Corina, ridicând din umeri. Fiecare are dreptul la o viață, nu?
— O viață, zici? Dar copiii ei? Nepoții? Cine s-a gândit la ei când l-a lăsat pe Costel cu buza umflată, după douăzeci și cinci de ani de căsnicie?
Așa se contraziceau vecinele în fața blocului din strada Cetății, pe cimentul spart din curte, în timp ce personajul disputei lor, Ileana Barbu, cobora liniștită dintr-un taxi negru, chiar în fața scării B.
Avea șaizeci și trei de ani și, pentru prima dată în viață, purta o haină din piele de căprioară, cumpărată de la un magazin din Torino, nu de la piața de vechituri de lângă gară. Lângă ea, ținând-o ușor de cot, cobora Marco — un bărbat înalt, cu părul argintiu tuns scurt, cu ochelari cu ramă subțire și un ceas care, după cum bine observase deja jumătate din bloc, cu siguranță nu era din bazarul turcesc.
— Ileana, cara, deci aici ai copilărit? a întrebat el, privind blocul cenușiu de opt etaje, construit prin anii '80, cu balcoanele îngrădite cu geamuri și rufe puse la uscat. E… pitoresc.
— E acasă, Marco, a zâmbit ea, strângându-i brațul. Doar că oamenii de aici n-au ieșit din cartier de treizeci de ani, așa că orice mașină cu șofer îi pune pe gânduri toată săptămâna.
Ileana știa exact ce se vorbește despre ea în tot blocul, de la parter până la ultimul etaj. Nu se ferea. Optsprezece ani plecase la muncă în Italia, la Bologna, îngrijise bătrâni, spălase scări de hotel, cususe la o fabrică de confecții pentru cinci euro pe oră, ca să trimită acasă, lună de lună, banii cu care Costel construise etajul al doilea, terasa acoperită și garajul cu ușă electrică. Marco îl cunoscuse la Bologna, într-un centru de zi pentru pensionari unde amândoi lucraseră ca îngrijitori. Rămăsese văduv de șase ani, avea o pensie decentă și, cel mai important, o răbdare pe care Costel n-o avusese niciodată.
Au ajuns la scara blocului. Pe treptele de la intrare, fiica cea mică, Diana, stătea împreună cu soțul ei, Andrei. Amândoi aveau fețele împietrite.
— Mamă… a spus Diana, făcând un pas înainte. Nu… nu ești singură?
— Bună, fetițo, a spus Ileana și a îmbrățișat-o, deși a simțit cum trupul fiicei se încordează sub palmele ei. El e Marco. V-am povestit despre el la telefon, Andrei, îți amintești?
— Piacere! a exclamat Marco, sincer bucuros, întinzând mâna spre Andrei.
Andrei i-a strâns mâna mecanic, dar ochii îi fugiseră deja spre parcarea din spatele blocului, unde, lângă un Dacia Logan vopsit cândva în alb, stătea Costel.
Costel se schimbase mult. Cu douăzeci și cinci de ani în urmă fusese lăcătuș-mecanic la fabrica de utilaje din oraș, un bărbat solid, cu umeri lați și mâini care puteau desface orice șurub ruginit. Acum arăta ca o carcasă golită: umerii căzuți, un tricou pătat cu vopsea, papuci de casă purtați afară, în frigul lui octombrie. În ochii lui ardea un amestec de umilință și furie neputincioasă.
— Ileana… a bâiguit el, făcând un pas spre ei. Ce cauți aici? Cu cine ai venit?
Ileana s-a oprit. L-a privit drept în ochi pe bărbatul cu care crescuse trei copii și construise o viață — și n-a simțit nimic. Nici tresărire, nici regret. Doar memoria uscată a douăzeci și cinci de ani.
— Cu cine am venit? Am venit cu Marco, Costel, dar nu asta contează. Contează cu cine sunt acum. Locuiesc, oficial, tot aici. Apartamentul e pe numele meu, dacă ai uitat.
— Eu am plătit avansul la apartamentul ăsta! a strigat Costel, roșind. Eu am muncit la fabrică douăzeci de ani!
— Ai plătit avansul, da. Cu banii pe care eu ți i-am trimis din Bologna, ca să nu-l pierdem la executare silită, în anul în care ai rămas fără serviciu și n-ai găsit de lucru opt luni. Restul l-am plătit eu, rată cu rată, din salariul de la azilul de bătrâni din Via Marconi. Ai chitanțele acasă, în sertarul de la bucătărie, dacă vrei să le numărăm.
S-a lăsat o tăcere grea peste curtea blocului. Undeva, la etajul patru, cineva dăduse drumul la televizor și se auzeau, absurd de tare, semnalele buletinului de știri de la ora prânzului. Un câine vagabond, cel pe care tot cartierul îl hrănea pe rând și pe care cineva îl botezase Grivei, s-a apropiat de Marco și i-a mirosit pantoful italienesc, apoi s-a așezat obosit la umbra scării.
— Mamă, te rog, nu aici, a intervenit Diana, cu vocea gâtuită. Toată strada se uită.
— Lasă strada, Diana, a răspuns Ileana fără să ridice tonul. Strada are treabă cu pâinea caldă de la brutărie, nu cu viața mea.
Andrei făcuse un pas în spate, ca și cum ar fi vrut să dispară în ușa blocului. Nu-i plăcea scena, dar și mai puțin îi plăcea gândul care-i trecuse prin cap de câteva luni, de când soacra sa anunțase, la telefon, întoarcerea definitivă acasă: apartamentul, cel cu etaj și terasă, urma să fie al Dianei — asta stabiliseră cu ani în urmă, ca o compensație pentru faptul că fiica cea mare, Cristina, plecase la Cluj cu un apartament cumpărat separat. Dacă mama se recăsătorea cu un străin, planurile astea se puteau schimba, și tocmai gândul ăsta îi ținea acum maxilarul încleștat.
— Ileana, hai să nu ne certăm în fața vecinilor, a încercat Costel, coborând tonul, apropiindu-se cu mâinile întinse, ca și cum ar fi vrut s-o ia de umeri, așa cum făcea demult. Hai să vorbim ca oamenii. Am greșit, recunosc. Dar am plătit destul pentru greșeala aia. Cinci ani am stat singur în casa asta, cu televizorul și cu pisica vecinei.
— Ai stat singur pentru că așa ai ales tu, Costel, a spus Ileana, fără să se dea înapoi. Eu am plecat în Italia acum optsprezece ani ca să câștig bani pentru casa asta și pentru școala copiilor. Tu ai rămas acasă cu Diana, care avea doisprezece ani, și cu Andrei, care pe atunci era doar băiatul de vizavi, prietenul ei de liceu. Trei ani mai târziu, când am venit în concediu de Crăciun, am găsit-o pe Simona din Piatra Neamț cu bluza atârnată pe umărul patului nostru. N-am zis nimic copiilor atunci. Am tăcut de dragul lor. Dar de tăcut de dragul tău, atât.
— A fost o greșeală de-o vară! a izbucnit Costel. O prostie! Tu ai fost plecată de ani de zile, om și eu, nu de piatră!
— Eu am fost plecată să câștig bani, nu să mă distrez, a spus Ileana, iar în glasul ei, pentru prima dată în toată scena, se auzea o urmă de furie reținută. Am spălat oale în bucătăria unui restaurant din Bologna cu mâinile pline de bătături, în timp ce tu îi arătai Simonei terasa pe care o construiam eu, din bani de-ai mei. Așa că nu-mi vorbi de piatră. Am fost din carne, doar că am ales să nu mă rup.
Marco stătea puțin retras, cu mâinile în buzunarele hainei, urmărind conversația fără s-o înțeleagă în întregime, dar ghicind sensul din tonul vocilor. Nu a intervenit. Ileana îi ceruse, chiar dinainte de a coborî din taxi: „Orice s-ar întâmpla acolo, lasă-mă pe mine să vorbesc întâi. E rândul meu."
— Bine, a zis Costel, schimbând brusc tonul, aproape amenințător. Bine, atunci hai să vorbim serios. Casa e a mea la fel de mult ca a ta. Am înțeles cu Diana, de ani buni, că apartamentul rămâne al ei, pentru că a stat lângă mine, pentru că mi-a fost alături. Tu ai fost plecată. Acum vii cu un domn de la Bologna și vrei ce, să ne dai afară pe toți?
— Nu vreau să dau nimeni afară, a răspuns Ileana calm. Vreau doar să lămurim niște lucruri, o dată pentru totdeauna, aici, de față cu toată lumea, ca să nu mai vorbim niciodată despre asta pe la spate.
A scos din poșeta ei de piele, cumpărată tot la Torino, un dosar de plastic subțire, ușor șifonat de drum. L-a deschis pe capota Daciei lui Costel, sub privirile tuturor — ale Dianei, ale lui Andrei, ale lui Costel, ale câtorva vecini care se opriseră discret la marginea curții, prefăcându-se că verifică rufele întinse.
— Aici sunt actele de proprietate ale apartamentului, pe numele meu, din 2003, când l-am cumpărat de la stat, cu banii economisiți în primii ani de muncă în construcții, la Verona. Aici e contractul cu firma de amenajări care a construit etajul doi, semnat de mine, plătit de mine, în 2011. Aici e extrasul de cont de la banca din Bologna, cu transferurile lunare făcute timp de optsprezece ani către contul din România, cont pe care, apropo, tot eu l-am deschis. Și aici — a scos ultima hârtie, un document notarial recent, cu ștampilă și semnătură — e actul prin care, de săptămâna trecută, transfer apartamentul integral pe numele Dianei. Nu al tău, Costel. Al fiicei mele.
Diana a rămas cu gura întredeschisă. Andrei s-a apropiat un pas, incapabil să-și țină curiozitatea în frâu, cu privirea lipită de hârtia din mâna soției lui.
— Mamă, dar… a început Diana.
— L-am construit pentru voi, copiii mei, nu pentru tatăl vostru, a continuat Ileana, fără să-i lase timp să termine. Costel, tu rămâi cu Dacia, cu pensia ta, cu tot ce ai muncit efectiv aici, la fabrică. Cinstit. Dar casa asta n-a fost niciodată a ta, doar te-ai obișnuit s-o crezi așa, pentru că ai locuit în ea. De acum, chiria pentru camera pe care o ocupi — pentru că, da, mai ai o cameră aici, dacă vrei — o stabilești cu Diana, nu cu mine. Eu m-am mutat.
— Unde te muți? a întrebat Costel, cu vocea deodată subțiată, ca a unui om care simte cum îi fuge pământul de sub picioare.
— La Bologna, cu Marco, în casa lui. Ne cununăm în martie. Actele astea le-am făcut înainte să vin aici, tocmai ca să nu se creadă cineva că vin să iau ceva. Vin să dau, nu să iau.
A închis dosarul. L-a întins Dianei, care l-a luat cu mâinile tremurând, fără să știe dacă să plângă sau să zâmbească. Andrei s-a apropiat de soția lui, i-a pus palma pe umăr și a citit peste umărul ei antetul actului notarial, ștampila, numele scris negru pe alb: Diana Popescu.
— E pe numele tău, a zis el încet, către Diana, de parcă abia acum credea de-a binelea. Chiar e pe numele tău.
— Restul, între voi, familia mea, îl rezolvați voi, a mai spus Ileana. Eu am plătit tot ce am avut de plătit — inclusiv tăcerea de cinci ani. De acum n-o mai plătesc.
S-a întors spre Marco, care aștepta liniștit lângă câinele Grivei, adormit deja la umbra scării, nederanjat de toată drama omenească din jurul lui.
— Andiamo, cara mia, a spus el, oferindu-i brațul.
Ileana a urcat în taxiul care aștepta încă la marginea trotuarului, cu portiera deschisă. Costel a rămas în mijlocul curții, cu mâinile goale atârnând pe lângă corp, privind cum mașina se îndepărta pe strada Cetății. Mirela, profesoara de la etajul trei, s-a uitat lung după taxi, apoi s-a întors spre Corina.
— Ei, na, a zis ea, ce zici acum?
Corina n-a mai zis nimic. A luat punga cu pâine caldă și a intrat în scară. În urma ei, Grivei și-a ridicat capul din praf, a mai privit o dată spre poarta blocului, apoi și-a lăsat botul înapoi pe labe, iar ușa scării B s-a închis cu un zăngănit sec în liniștea curții.
