Numele meu e Vasile Drăgulescu. Am patruzeci și șapte de ani, sunt patronul unei firme de import auto second-hand din Ploiești — trei showroom-uri, un depozit de piese pe centura orașului, vreo douăzeci de angajați. Am construit afacerea de la zero, cu un Dacia Logan cumpărat la mâna a doua și mult noroc la un contact din Bremen. Soția mea, Cristina, e directoare financiară la o bancă din București. Ne-am cunoscut acum unsprezece ani, la o petrecere corporate, și de atunci a fost tot timpul cu un pas înaintea mea la fiecare decizie serioasă.
N-am să mint: în seara aia am lovit-o. O dată. Poate de două ori, nu mai țin minte exact, pentru că eram beat de coniac și de gelozie și de rușinea că mă prinsese cu Ramona în sufragerie, cu cerceii ei de aur în urechi. Am dat-o afară din casă, în ploaie, în halat de mătase, și i-am aruncat geanta de voiaj după ea. Am trântit ușa atât de tare că s-a spart geamul de sticlă mată de deasupra.
Ce n-am știut atunci e că nu doar pe Cristina o loveam. O loveam pe fiica lui Nicolae Bran.
Nicolae Bran nu e „un bătrân cu bani", cum îi spuneam eu, în bătaie de joc, la fiecare Crăciun când venea cu daruri scumpe pe care nu le puteam refuza. E omul care controlează jumătate din transportul rutier de marfă dintre Constanța și Cluj, un tip care a pornit cu un singur camion în anii '90 și acum are o flotă de trei sute. Firma lui aducea piese pentru mine, la preț bun, pentru că eram „ginerele". Abia acum înțeleg cât de mult depindeam de bunăvoința lui.
Stăteam în sufragerie, cu paharul de coniac în mână, și mă simțeam ca un rege. Ramona era lângă mine, râdea, avea halatul Cristinei pe umeri de parcă i-ar fi aparținut de mult. Auzeam sirena unei ambulanțe undeva pe bulevard, un sunet care în seara aia mi s-a părut departe, ca dintr-un alt oraș. Nu m-am gândit nicio secundă la telefonul pe care Cristina îl ținea, cu ecranul crăpat, pe trotuarul ud.
Peste douăzeci de minute mi-a sunat telefonul. Era Costel, contabilul-șef, la ora unsprezece seara.
— Domn' Drăgulescu, ceva ciudat la conturi. Nu pot accesa nimic. Banca zice că-s blocate.
Am râs. I-am zis să nu bea atâta la mesele alea de firmă.
Dimineața următoare n-am mai râs. M-am trezit cu telefonul plin de apeluri pierdute — de la bancă, de la Andrei, principalul meu investitor pentru extinderea din Oradea, de la avocatul firmei. Ramona dormea încă în patul care fusese al Cristinei, cu perlele ei pe noptieră. Eu stăteam în halat, cu gura amară de coniac vechi, și citeam un mesaj de la Andrei: „Vasile, retrag finanțarea. Nu mai discutăm."
Am sunat-o pe Cristina de vreo zece ori. N-a răspuns niciodată. La al unsprezecelea apel mi-a răspuns altcineva.
— Domnul Drăgulescu? Sunt avocatul familiei Bran. Vă rog să nu mai sunați acest număr.
Am înțeles atunci, stând în bucătăria aceea imensă cu blat de granit pe care o plătisem în rate, că bătrânul nu glumea niciodată când spunea, la fiecare masă de duminică, cu vocea aia calmă care mă enerva atât de tare: „Eu nu iert lucrurile care se pot repeta." Credeam că vorbește despre datorii neplătite. Vorbea despre fiica lui.
În trei zile, showroom-ul din centrul Ploieștiului — cel mai profitabil — a rămas fără marfă, pentru că furnizorul principal din Germania, care lucra cu mine prin recomandarea lui Nicolae, a reziliat contractul „din motive de reputație". Consiliul de administrație al firmei mele, format din trei oameni pe care îi credeam prieteni, a cerut o ședință de urgență. Unul dintre ei, Sorin, m-a sunat înainte, cu voce joasă:
— Vasile, s-a aflat tot. Filmarea de pe camera de supraveghere a vecinului. Se vede clar cum o lovești și cum o arunci afară. Circulă.
Am simțit că mi se taie picioarele. Nu știam de camera aia — un dispozitiv ieftin, montat de vecinul de vizavi după ce i se furase bicicleta copilului din curte, orientat exact spre poarta noastră.
Am încercat s-o sun pe mama Cristinei, sperând la puțină milă din partea femeii care mereu mă lăuda la mesele de familie. Mi-a răspuns rece:
— Nicolae mi-a zis totul. Nu mai suna aici, Vasile.
Șase zile mai târziu am primit citația. Divorț, cu acuzație de violență domestică, plus o cerere de despăgubire pentru „prejudicii materiale și morale" — inclusiv pentru sumele pe care Cristina le investise, din salariul ei, în extinderea afacerii mele, fără să fi cerut niciodată acte pe numele ei. Trei sute optzeci de mii de lei. Avocatul meu, un tip scump din București pe care nu-l mai puteam plăti la timp, mi-a spus simplu: „Nu ai nicio șansă, cu filmarea aia. Cel mai bine e să negociezi."
Am negociat. Am pierdut showroom-ul din centru, pe care l-am vândut la jumătate din valoare ca să acopăr datoriile după ce banca mi-a executat garanțiile. Am pierdut casa — era trecută pe numele Cristinei, cumpărată cu banii ei de la început, lucru pe care nu-l luasem niciodată în serios. Am pierdut, într-o singură lună de vară, tot ce construisem în cincisprezece ani, pentru șase gesturi de o secundă fiecare, într-o sufragerie cu vin vărsat pe covor.
Am revăzut-o pe Cristina o singură dată după aceea, la notariat, pentru semnarea actelor de partaj. Purta un taior gri, avea o vânătaie aproape ștearsă lângă pomete, pe care o acoperea cu un strat subțire de fond de ten. Nu s-a uitat urât la mine. Doar a scos din geantă un dosar de plastic, l-a pus pe masă, lângă cana ei de cafea neîncepută, și a semnat fiecare pagină cu un pix albastru, fără să tremure.
Nicolae Bran a stat lângă ea, tăcut, cu mâinile împreunate pe masă. Când am ieșit din birou, el a rămas ultimul pe scaun. Nu mi-a spus nimic. Nu era nevoie. Deja spusese tot ce avea de spus, în afara oricărui cuvânt, prin fiecare cont blocat, fiecare contract rupt, fiecare ușă care mi s-a închis în față timp de șase zile.
Cristina și-a păstrat cana de cafea neatinsă și dosarul semnat. Eu am rămas cu un apartament cu chirie în Ploiești și cu numărul lui Ramona, care nu mi-a mai răspuns nici ea după prima săptămână fără mașină de firmă.
