Mă cheamă Ileana și trăiesc de treizeci de ani în aceeași casă de la marginea Sighișoarei, acolo unde strada se pierde într-un drum de pietriș spre livadă. În dimineața aceea spălam vasele la chiuveta din curte, cu radioul mergând încet pe fundal — dădeau prognoza pentru Târgu Mureș, ploaie după-amiaza — când am auzit-o pe Corina strigând de la poartă.
— Ileana, ești acasă?
Am ieșit pe verandă ștergându-mi mâinile de șorț. Corina stătea lângă gard cu o plasă grea, plină cu roșii și un pachet de făină, de parcă tocmai venise de la piața din centru. Avea pe față o agitație pe care n-o mai văzusem la ea de mult timp.
— Acasă, Corina, hai intră. Ce stai în drum?
— Stau un minut doar. Voiam să te întreb, ești singură? Iar a plecat Sandu de-acasă?
— Umblă pe undeva, ca de obicei, am oftat eu, rezemându-mă de tocul ușii. A lăsat motocositoarea pe jumătate de curte, iar câinele vecinilor s-a apucat să latre la ea de dimineață. Mi-a scos peri albi omul ăsta. Nu-mi mai vine să-i mai spun nimic, degeaba.
— Ascultă, Ileana, s-a apropiat Corina și a coborât vocea. Am o veste pentru tine. Numai să nu te sperii. Mi-a venit Bogdan în vizită. Are treabă prin oraș și a trecut pe la noi pentru o zi.
Am simțit ceva strângându-mi pieptul, de mi s-a tăiat răsuflarea. Am prins toc de ușă cu mâna, ca să nu-mi tremure genunchii.
— Bogdan? A venit?
— A venit. Stă acum la mine în curte, sub nucul din spate, și-mi povestește de viața lui. Are firmă de-a lui, e însurat, are și nepoți acum. Dar de tine a întrebat. Chiar așa, primul lucru: cum trăiești, dacă ești bine.
— Și tu ce i-ai zis? mi s-a frânt vocea, și am simțit cum îmi urcă în obraji un val fierbinte.
— Păi ce era să-i zic? I-am spus că lucrezi la școală, că fetele ți-au crescut și au plecat, una la Cluj, alta la Sibiu. Ileana, vrea să te vadă. Doar așa, să vă salutați. Hai la mine, tocmai punem masa de seară.
— Da' cum să vin, Corina? Uită-te la mine. Nu-s aranjată, mai am de dat mâncare la găini, și Sandu poate se întoarce…
— Lasă gospodăria aia măcar o oră! Bogdan pleacă diseară înapoi la Brașov. Când vă mai vedeți?
M-am uitat la mâinile mele — miroseau a detergent de vase și a coajă de roșie. Nu mă mai gândisem la Bogdan de ani buni, sau așa îmi spuneam mie însămi de fiecare dată când numele lui îmi trecea prin minte fără voie. Aveam optsprezece ani când plecase din sat, cu maică-sa care se măritase a doua oară la Brașov, și n-am mai vorbit de-atunci decât o dată, la nunta unei verișoare comune, unde ne-am dat mâna de la distanță și-am tăcut amândoi ca doi străini.
M-am schimbat repede, mi-am tras părul într-un coc, am luat o eșarfă și m-am dus cu Corina, deși inima îmi bătea de parcă alergasem un kilometru. Am mers pe lângă gardurile vecinilor, pe lângă lădița poștală ruginită a lui nea Vasile, pe lângă câinele care lătra tot mai slab. Corina vorbea întruna, despre nunta nepotului ei, despre prețul benzinei, dar eu n-auzeam nimic.
L-am văzut de la poarta curții. Stătea pe o bancă de lemn, cu un pahar de vin în mână, mai gras decât mi-l aminteam, cu tâmplele cărunte, dar cu același zâmbet strâmb pe-o parte. Când m-a văzut, s-a ridicat brusc, aproape răsturnând paharul.
— Ileana, a zis el, și numele meu în gura lui suna ciudat, ca o limbă pe care n-o mai vorbise de mult.
N-am apucat să răspund, pentru că din spatele casei a apărut Sandu.
Nu-l așteptam acolo. Trebuia să fie la câmp, cu motocositoarea aia stricată. Dar iată-l, cu tricoul plin de praf, cu o sticlă de bere în mână, oprindu-se în prag de parcă dăduse peste un zid.
— Ce se-ntâmplă aici? a întrebat el, uitându-se de la mine la Bogdan și înapoi.
Corina a încremenit lângă mine, cu plasa de cumpărături atârnând stângace. Bogdan a pus paharul pe masă, cu o mișcare prea grăbită pentru un om de afaceri sigur pe el.
— Sandu, e un prieten vechi al Ileanei, a spus Corina repede. A trecut pe la noi, a plecat diseară.
— Prieten vechi, a repetat Sandu, rar, ca și cum ar fi cântărit fiecare cuvânt. Și pentru prietenul ăsta vechi ai lăsat curtea, Ileana? Și găinile nehrănite?
M-a apucat un fel de furie pe care n-o mai simțisem de ani. Nu pentru Bogdan — omul acela era doar o umbră dintr-o vară de acum treizeci de ani, un flirt de adolescenți întrerupt de o mutare. Furia era pentru altceva: pentru toate serile în care Sandu pleca fără o vorbă și se întorcea la miezul nopții mirosind a fum și a bere ieftină, pentru toate treburile lăsate pe jumătate, pentru cei doi ani în care mă tratase ca pe o angajată a gospodăriei, nu ca pe o soție.
— Găinile le-am hrănit de dimineață, Sandu, am spus rar. Curtea am lăsat-o o oră, cât nu m-ai lăsat tu în douăzeci de ani, când plecai fără să spui unde te duci și te întorceai când voiai tu.
S-a lăsat o liniște grea peste curtea Corinei. Bogdan s-a foit pe bancă, dorindu-și clar să fi rămas la Brașov. Corina și-a dus mâna la gură.
— Nu-i vremea și locul, Ileana, a spus Sandu printre dinți.
— Ba e exact vremea, am zis eu. Pentru că mâine mă duc la avocatul Popescu, cel de pe strada Gării, și cer ieșirea din indiviziune pe casa părinților mei, unde stăm noi acum. Ai să-ți iei jumătatea ta în bani — vreo șaizeci de mii de lei, cât face — și ai să-ți cauți alt loc unde să lași motocositoarea pe jumătate stricată.
— Ileana…
— Unsprezece ani, Sandu. Atât te-am așteptat să te schimbi. Am numărat aseară, când tăiam varza pentru murat. Unsprezece ani de speranță că data viitoare va fi altfel.
N-a mai zis nimic. S-a uitat la Bogdan, apoi la mine, apoi și-a pus sticla de bere pe gard și a plecat pe drumul de pietriș, fără să se mai uite înapoi.
A doua zi dimineață m-am dus, așa cum am spus, la biroul avocatului Popescu. Am semnat cererea de partaj cu un pix pe care mi l-a împrumutat secretara, într-un dosar galben cu colțurile îndoite. Am ieșit din birou cu o copie a actului în geantă și am simțit, pentru prima dată în multă vreme, că pieptul mi s-a golit de o greutate pe care n-o mai numeam de mult ca fiind acolo.
Pe drumul spre casă am trecut pe la Corina să-i dau înapoi eșarfa împrumutată cu o zi înainte. Bogdan plecase deja, spusese ea, luase autobuzul de dimineață spre Brașov. N-am întrebat nimic mai mult. Am intrat în curtea mea, am scos actele din geantă și le-am pus pe masa din bucătărie, lângă vasul cu roșii pe care nu apucasem să le gătesc cu o zi în urmă. Motocositoarea stătea tot pe jumătate de curte, tăcută, cu iarba crescută în jurul roților. M-am dus și am terminat-o eu, cu mâinile mele, până când soarele a coborât după acoperișul șurii.
